Cei care au cât de cât idee de istoria Vaticanului ştiu că una dintre figurile sale cele mai criticate a fost aceea a lui Pius al ­XII-lea, al cărui pontificat a acoperit şi perioada celui de-al doilea război mondial. După ce Hitler a pierdut războiul şi lumea a putut să vadă imensele orori de care acesta se făcuse vinovat, în primul rând Holo­caustul, o bună parte a lumii civilizate s-a năpustit asupra ­Papei socotindu-l într-un fel răspunzător de ceea ce s-a petrecut şi reproşându-i faptul că nu a luat atitudine. Cu alte cuvinte i s-a scos pe nas pasivitatea. Pata aceasta care a lezat mult Sfântul Scaun continuă şi acum să apese conştiinţa prelaţilor de la Vatican. Am făcut aceasta introducere având în vedere reacţia promptă şi severă a actualului suveran faţă de expulzarea ţiganilor din Franţa. Sanctitatea sa, alături de alte nume importante din cancelariile europene, s-a grăbit să penalizeze măsura pripită a preşedintelui Sarkozy. Să nu uităm că la începutul pontificatului ­Benedict al XVI-lea a fost tras puţin de urechi, umblându-se la dosar cum ar veni spus, şi amintind opiniei publice că în perioada tinereţei a făcut parte din Hitlerjugend.

Cum problema raportării la Germania nazistă este ceva extrem de delicat şi e suficient să fii prins cu ocaua mică fiindcă oricât de mult plăteşti pentru aceasta, actualul Papă, tocmai ca să nu i se reproşeze că închide ochii în faţa unui cert abuz, nu a pregetat şi a trecut la acţiune aliniindu-se şi el celor care au protestat faţă de ce a făcut Sarkozy. De fapt, preşedintele Franţei, prin ce a făcut, a vrut să demonstreze cu tot dinadinsul că este un om de dreapta sau chiar, Doamne fereşte, de extremă dreaptă. Fiindcă una este dreapta şi alta este extrema. În numele extremismului s-au ­făcut mari crime şi ­oamenii nu au mai fost judecaţi individual, ci purtând aşa-zisul ­stigmat al apartenenţei la o rasă sau la o