Lindsay Waters nu şi-a ascuns deloc intenţiile atunci când a decis să gireze scrierea unei noi istorii literare. În momentul intrării la tipar a lucrării, el anunţa, fără emfază, dar si fără a glumi câtuşi de puţin: „Cu modestie vorbind, ceea ce-mi propun e să transform ştiinţele umaniste."

Am văzut părerea lui Waters despre „starea umanioarelor": declasate, condamnate la irelevanţă şi la dezinteresul cititorului, tehnicizate până la ermetism, supuse modei şi superficialităţii ale căror unic scop este promovarea academică. Într-un cuvânt, ele au atins pragul putrefacţiei. Din acest punct de vedere, atât Greil Marcus, cât şi Werner Sollors sunt alegeri atent cumpănite. Primul a strălucit în scrierea unor cărţi despre Bob Dylan ori Elvis Presley, despre rock and roll ori despre relaţia dintre film şi politică. Al doilea, profesor american de origine germană, venea cu experienţa studiilor inter-rasiale - o cerinţă obligatorie când e vorba de cultura americană -, dar nu s-a aplecat în mod sistematic, în afara unor studii despre Mark Twain, asupra autorilor „canonici."

Cu toate acestea, Lindsay Waters a decis să le încredinţeze coordonarea Istoriei, pentru că identificase în scrisul lor ceva ce lipsea marii majorităţi a „academicilor" cu care intrase în contact: scriau despre lucrurile care-i pasionau şi nu erau prizonierii perspectivelor înguste, dictate de ruşinoasa dependenţă de „programul de cercetare" al catedrei. Probabil că un titlu la fel de bun al cărţii ar fi fost „Istoria eseistică a Americii literare." Fiecare capitol în parte e un eseu pe temă dată, o exersare subiectiv-inteligentă a talentului autorului de a-şi vinde cât mai scump marfa. Deşi păstrează criteriul istoric, acesta se reduce la dispunerea relativ cronologică a subiectelor şi evenimentelor. Altminteri, în interior, avansăm ca într-un labirint de nume, evenimente şi