Sunt oameni a căror dispoziţie de fond e precumpănitor senină, un aer de euforie aşezată răzbătîndu-le mereu din gesturi. Parcă o mînă nevăzută le-a reglat spiritul pe lungimea constantă a undelor tonice, scutindu-i de riscul de a cădea în apatie.
La aceşti dăruiţi chiar şi fluctuaţiile extreme rămîn gradaţii ale umorii de bază, fără schimbări radicale ale tonului iniţial. De aceea, depresiile sau fricile, chiar dacă apar, nu le ameninţă linia de plutire interioară.
Alex Ştefănescu face parte din categoria fericită a naturilor înzestrate cu fibră entuziastă. Cu o constituţie de pilastru gotic menit a sprijini ogive cereşti, Alex are alura unui cavaler planturos a cărui vigoare ancestrală, împlîntîndu-l în limbă, l-a legat de ea prin vocaţia de critic. Un critic literar de o tăioasă francheţe a verdictului şi totodată un intelectual posedînd fler discriminator. În totul, Alex Ştefănescu este o fiinţă frapant de armonioasă, a cărei prezenţă place şi este căutată. Criticul vorbeşte bine în public, înseninează frunţile şi nu dezamăgeşte prin concesii critice făcute subreptice.
Apoi, omeneşte vorbind, Alex e persoana cea mai puţin antipatică pe care o ştiu, cauza stînd în inaptitudinea congenitală de a fi fioros sau respingător. Impresia aceasta de bonomie sociabilă are o cauză pe care adesea o ignorăm, căci confundăm euforia cu veselia, crezînd că firile bine dispuse sunt un fel de bufoni cabotini predispuşi la glumiţe şi bancuri frivole. În realitate, umorul lui Alex Ştefănescu nu are nimic burlesc în el, şi asta fiindcă opusul euforiei nu e tristeţea, cu atît mai puţin depresia, opusul euforiei e irascibilitatea, adică năduful care se descarcă regulat în crize colerice, din nevoia de a elibera tensiunea acră. La asemenea nefericiţi, care alcătuiesc de fapt grosul speciei umane, şarjele repetate de toxine psihice mînjesc atmos
