În urmă cu un secol şi jumătate, treizeci de ani era vârsta fatală a femeii, de unde începea declinul, iar romanul celebru al lui Balzac inducea ideea de punct critic obsedant în mentalitatea vremii. Astăzi însă, femeia atinge la cincizeci de ani alt punct, eliberator, de unde poate urma altceva, bunăoară o aventură care să-i schimbe viaţa, fără spaime ori complexe. Cei cincizeci de ani aduc altă privire asupra lucrurilor, siguranţă de sine şi de cele dorite, îndrăzneala ce i-au lipsit până acum.

O asemenea femeie de cincizeci de ani, obişnuită şi în acelaşi timp ieşită din comun, se află în centrul romanului "Librăria iubirii" al scriitoarei italiene Paola Calvetti, într-o polemică balzaciană implicită. Emma a trecut de cincizeci de ani, este o femeie divorţată, cu un fiu adolescent, căreia o mătuşă îi lasă moştenire o veche papetărie, pe care ea o transformă într-o librărie profilată doar pe cărţi de dragoste.

Librăria este marea ei provocare: construieşte un loc al popasului plăcut, are idei ingenioase de grupare a cărţilor, de aranjare a vitrinei ca să îi ademenească pe trecători în micul ei paradis, să-i transforme în cititori şi clienţi fideli, să facă din fiecare sărbătoare un eveniment, să împărtăşească altora bucuria unor lecturi. Emma a lucrat ca interpret de franceză şi engleză, are studii serioase de literatură, dar iese nonşalant din zona culturală înaltă, academică, spre cea a publicului larg.

Şi librăria îi aduce şi un oaspete-surpriză: iubitul din adolescenţă, de care o leagă nu doar prima iubire, ci şi suferinţa fetei părăsite. Federico a devenit un arhitect de succes care lucrează la New York, implicat într-un proiect de anvergură (extinderea spaţiului faimoasei biblioteci Morgan), s-a căsătorit conform standardelor pretinse de părinţi (tatăl a reuşit să facă avere, iar mama are toate pretenţiile unei femei proaspăt îmbogăţite