Merita si orăşelul copilăriei mele, Roman, această mică Cenuşăreasă urbană a Moldovei, să figureze pe harta afectivă, emotiv geografico-antropologică, iniţiată de România literară.

Printre marile oraşe ale ţării care au fost portretizate, personalizate, istoricizate, eternizate în paginile revistei, târguşorul meu apare ca o bătrânică vetustă, intimidată şi complexată, care, însă, îşi cere şi ea dreptul la viaţă, dacă nu la măreţie.

Eu, însă, nu mă pot împiedica să nu privesc oraşul prin optica idilizantă şi idealizantă a copilăriei pe care am petrecut-o printre clădirile şi străzile lui vechi, bătrâneşti, amorţite, pe atunci, într-o dulce placiditate provincială.

Am mai scris despre acest fundal al celor mai senini şi mai tihniţi ani din viaţa mea, în antologia Cartea cu bunici, coordonată de Marius Chivu la Editura Humanitas şi în antologia Prima mea dezamăgire în dragoste, coordonată de Laura Albulescu la Editura ART, aşa încât îmi cer scuze dacă, pe alocuri (sper că în cât mai puţine locuri), mă repet, mă autoplagiez. De altfel, se cam poartă autoplagiatul.

M-am născut la Bucureşti, dar înainte de a împlini un an, părinţii mei s-au mutat la Roman, unde bunicul dinspre tată, om de vază în orăşel, avea o măruntă fabrică. L-am cunoscut prea puţini ani pe bunicul meu şi îl ştiu mai mult din fotografii şi din spusele părinţilor. Purta mustăţi şi barbişon, a la Alexandru Ioan Cuza, participase la războiul din '77 şi era mare patriot. Casa noastră din Roman fusese construită de el în 1888 (anul construirii Ateneului Român şi al Casei Monteoru), an scris vizibil pe faţadă; casa avea un fronton lat din geamuri colorate roşu - galben şi albastru. Funarism avant la lettre -, dar în zilele însorite, pe mozaicul din vestibul se proiecta un superb caleidoscop de culori dansante.

Casa era plasată pe strada Su