Nu este nicio glumă! Chiar sunt decisă să fac asta. Mi-am dat seama că, neprocedând aşa, aş fi exact ca o femeie care stă zeci de ani lângă un bărbat care o bate şi o umileşte zilnic, dar nu ia nicio măsură. Totul în numele dragostei şi al ideii că, iubind cu atâta tărie, orice sacrificiu este scuzabil. Or nu e aşa.
Umilinţa degradează, ucide orice urmă de personalitate, de voinţă, orice aspiraţie şi vis. Consider că toţi avem o viaţă şi suntem datori, faţă de noi înşine în primul rând, să facem tot ce putem ca să trăim cât mai decent.
Nu din cauza dificultăţilor financiare prin care tot trecem de 20 de ani nu mai vreau eu să-mi mai iubesc ţara. Decenţă nu înseamnă musai bani. Ci din cauza mitocăniei generalizate în care trăim şi din care nu cred că vom ieşi vreodată, indiferent câţi bani vom avea în buzunare. De unde aceste idei? Să vă povestesc!
Din cele două săptămâni de concediu pe care le-am avut, una am petrecut-o la Viena, iar ceea ce am văzut acolo mi-a demonstrat că se poate trăi liniştit, calm, fără agresivitate, fără să ai zilnic senzaţia că la cel mai mic semn de slăbiciune cineva îţi va da atât de rapid un şut în fund, încât nici nu apuci să vezi de unde a venit lovitura.
Am plecat din Brăila cu trenul, iar în Bucureşti, la Gara de Nord, câţiva taximetrişti foarte "amabili" se tot ofereau să ne ducă la aeroport numai pentru 60 de lei!... Adică de aproape 20 de ori mai mult decât o cursă obişnuită de transport în comun. Seara, când am ajuns pe aeroportul din Viena, autobuzul cu care trebuia să mergem în oraş, tocmai pleca din staţie. Şoferul, însă, ne-a observat. A oprit maşina, a avut răbdare cu noi, pentru că limba germană nu este tocmai simplă şi ne-a oferit cele mai avantajoase bilete posibil, 30 euro, dus-întors, pentru 3 persoane. Lângă autogară am apelat la unicul taxi de acolo, la ora 23.00! Foarte amabil, şoferul
