Konstantinos P. Kavafis, cel mai mare poet grec al secolului 20,este cunoscut publicului românesc din numeroase traduceri. O recentă antologie din creaţia sa, într-o ediţie bilingvă de o mare eleganţă grafică*, se datorează distinsei eleniste Elena Lazăr.

Poetul grec nu poate fi înţeles fără o raportare la vechiul oraş Alexandria, unde a trăit şi a scris. Prozatorul englez E.M. Forster surprinde, printr-o formulă metaforică („o poziţie uşor oblică faţă de restul universului"), caracterul insolit al prezenţei poetului într-o metropolă ale cărei preocupări la momentul respectiv (anul 1919), erau preponderent comerciale. Expresiv şi neîntâmplător fundal totuşi, pentru arta singulară a lui Kavafis, desăvârşită ascunzătoare pentru grecul marginal ce se exprima în vocabule şi modulaţii când contemporane, când antice, ridicându-şi condiţia, de mai multe ori periferică, în mit. Liber să jongleze cu toate registrele limbajului, departe de canonul centrului, Kavafis se manifesta, prin lirismul său, ca un păstrător ardent al unor valori a căror actualitate era exaltată tocmai prin pierdere. Necurmata evocare a acestora îndeplinea, am putea spune, un rol „teurgic", de comunicare cu un spaţiu situat în invizibil ori în evanescent, aşa cum binevoiau să apară, cu totul sporadic, aneantizaţii zei greci, exclusiv unor aleşi, precum lui Iulian Apostatul.

Versurile poetului grec, sobre ca formă, echilibrate în spirit, aparent neutre, sunt încărcate de paroxismul tragic al neputinţei de a menţine continuitatea unei culturi. Kavafis este păstrătorul prin excelenţă, în toate: ca iubitor al culturii greceşti, cu miracolele sale mitologice şi pan-artistice, ca veşnic îndrăgostit ilicit, asaltat de vraja unor chipuri din trecut, ori ca artist obsedat să recheme imagini imperisabile.

Lumina, irizaţiile, imaginile luminoase fugitive apar cu obstinaţi