Titlul acestei cărţi, Despre diafan, poate să surprindă şi chiar să inducă în eroare: nu este vorba deloc despre un subiect „diafan“, adică delicat şi graţios, dar cu o urmă de imprecis, de nedeterminat, de feminin şi cochet, cum ar putea părea, ci diafanul este aici un concept foarte tare (dacă putem măsura şi compara tăria conceptelor), pentru că este vorba de a impune şi de a conceptualiza ceva care nu se vede (în primă instanţă, dar nici în ultimă instanţă), dar care, aşa nevăzut, ne permite să vedem în genere orice altceva, orice lucru, precum şi să gîndim, adică să accedem la conceptul unui lucru sau al altuia. Diafanul joacă astfel, prin excelenţă, rolul conceptului. El este prisma transparentă (şi astfel invizibilă) prin care firele de lumină se concentrează, se focalizează, dînd la iveală fiecare lucru, lumea însăşi, permiţîndu-i acesteia să se arate, să devină accesibilă, vizibilă, gîndită. Anca Vasiliu, Despre diafan. Imagine, mediu, lumină în filosofia antică şi medievală, Traducere de Irinel Antoniu, Editura Polirom, Iaşi, colecţia „Plural“, 2010, 384 p.

Despre ce este vorba? Diafanul este locul pe care îl străbate privirea pentru a ajunge la obiectul vizat şi a-l constitui ca atare. Desigur, străbaterea aceasta este aproape instantanee, iar diafanul există numai în măsura în care privirea l-a parcurs deja, depăşindu-l astfel. Totuşi, cartea de faţă este o încercare de a zăbovi asupra privirii în drumul ei spre obiectul văzut. Ca o săgeată a lui Zenon, care nu ajunge niciodată la ţintă, ci călătoreşte în interval. Mai mult decît atît, sensul şi rolul diafanului se joacă tocmai în interval, într-un interval care, chiar dacă poate fi străbătut cu privirea, totuşi, nu poate fi niciodată suprimat, deoarece el este condiţia însăşi a privirii: este vorba despre această depărtare necesară faţă de obiect, care îl pune în perspectivă, îl arată, îl