De departe, guvernanţii responsabili de ordonanţa drepturilor de autor par nişte oameni care îl adoră pe Kafka fără să-l fi citit.
Şeitan în turcă înseamnă „dracul". Boc în turcă înseamnă „rahat". Dicţionarul nu poate fi acuzat de calomnie, la fel cum amintiţii domni nu pot fi bănuiţi de competenţă. Dicţionarul nu găseşte echivalări turceşti pentru Vlădescu, dar onoarea profesională a ministrului de Finanţe se poate repara lesne, prin asociere cu moneda din Botswana şi deschiderea unui cont bancar într-o mândreţe de oraş croat. Pentru nişte oameni cu umor, cum se pretind românii, aceşti trei muschetari ai fiscalităţii ar trebui să producă bună dispoziţie pentru năzbâtiile pe care le scornesc, aidoma triadelor de predecesori Trio Ra-Ta-Ta, Trio Do-Re-Mi sau Trio Grigoriu. Însă lucrurile arată prost şi oamenii s-au săturat. Nu doar de sărăcie, corupţie şi nesiguranţă, ci şi - sau mai ales - de felul cum sunt trataţi. Căci doar un ciocoi complexat se uită de sus când ajunge în vârf. Poziţia strategică ar trebui să te ajute la articularea unei viziuni, necum la survolarea mulţimii prin mimarea superiorităţii. Când gânsacul bate din aripi pe un muşuroi, nu devine condor.
De departe, guvernanţii responsabili de ordonanţa drepturilor de autor par nişte oameni care îl adoră pe Kafka fără să-l fi citit. Probabil că nici Alfred Jarry nu le displace. Tocmai de aceea, inadecvarea lor ubuescă obligă la comparaţii. După ce au stat ani în şir la coadă ca să ia, românii sunt trimişi acum să stea la coadă ca să dea. Sigur, nu toţi. Doar cei care, având păreri, concepţii şi viziuni, găsesc de cuviinţă să şi le exprime public. În mod evident, multe dintre ele deranjează autorităţile prin francheţe. Şi indiferent dacă birocratul şi-a atins sau nu nivelul de incompetenţă, conform principiului lui Peter, adevărul fără fard îl ulcerează. Or, guvernul României găzduieşte destui b
