Romanciera de exceptie, jurnalist de elita, a izbutit sa intre de doua ori in cartea recordurilor. Prima performanta este romanul "Dimineata pierduta", o carte cu succes urias. A doua performanta este revista "22", pe care a condus-o cu mana sigura, spre linia intai a presei de dupa '89. Dupa doua decenii de absenta de pe taram literar, Gabriela Adamesteanu se intoarce la proza. Noul ei roman, "Provizorat", a fost elogiat de critica literara
Povestile strabunicii Pena
- Exista in amintirile dvs. o zi anume in care v-ati simtit atrasa de scris? De fapt, cum incepe literatura?
- In cazul meu, cred ca scrisul are legatura cu placerea de a povesti a strabunicii mele, Pena, o femeie, se pare, cu totul speciala, pentru ca cei opt nepoti, tata si fratii lui, o pastrasera, fascinati, in amintirile lor. Povestile ei nu le mai gasisera in nici o carte si regretau mereu ca nu le-au notat, ca sa le publice. In familia mea dinspre tata a existat un marcat interes umanistic. Un unchi de-al meu, Dinu Adamesteanu, a devenit un cunoscut arheolog italian, iar dupa moartea lui, in ianuarie 2004, muzeul din Policoro, construit de el, ii poarta numele. Dinu devenise mitul familiei. Dar mai toti unchii mei, fiii preotului Ion Adamesteanu din Toporu, au facut performanta in domeniile lor (medicina veterinara, chirurgie, agronomie, invatamant). Chiar si tatal meu, profesor de istorie, cu o carisma deosebita, dorea sa scrie, sa lase ceva in urma. Eu, ca si fratele, verii si verisoarele mele, am crescut sub un fel de presiune familiala: sa fim la nivelul celor de dinaintea noastra. Despre mine se credea ca as avea inclinatii literare, poate si pentru ca aveam o memorie foarte buna. Pe la cinci ani, eram pusa sa recit musafirilor "Luceafarul" lui Eminescu, pe care il stiam da cappo al fine. Nu recomand nimanui sa puna copiii sa memoreze kilometri de poezii. Mu
