Iritați de amploarea reacțiilor venite din lumea ziariștilor, artiștilor și scriitorilor, guvernanții o dau la întors. Că ordonanța nu se referă la ”adevărații creatori”, că nu aceștia trebuie să stea la trei cozi diferite în fiecare lună, că nu ar fi vorba de ”o dată pe lună”, ci ”o dată pe an”. Să-i creadă cine vrea. Din perioada 13-15 iunie 90, nu am resimțit umilință mai mare. Umilința celui scuipat în obraz cu aerul că i se face un cadou. A celui mințit în față fără jenă. Și nu am fost singurul care a trăit acest sentiment. Mai mulți ca oricând am întâlnit prieteni deciși să părăsească țara. Și să nu se mai întoarcă pentru mult timp. Iar tema a revenit obsedant aproape în fiecare discuție.
”Pleci? Nu pleci? Cât mai reziști?” au fost întrebările săptămânii. Cărora, într-o dimineață însorită de sâmbătă, le-am găsit un răspuns. E simplu. Nu plec. Nu plec, pentru că undeva, în județul Hunedoara, în Ținutul Pădurenilor, pe Valea Dobrei, există o biserică. O biserică ridicată de stră-stră… stră-moși (la propriu) în urmă cu mai bine de 500 de ani. La 1458. Biserica asta, rădăcinile, nu o pot pune în bagaje.
Iar în acel sat, în Roșcani, există o școală. O școală care arată precum în imaginile de mai jos. O școală la care încă mai predă mătușa mea.
Și pentru că nu vreau ca într-o zi școala din Roșcani să arate ca școala din Roșia Montană (vezi imaginile de mai jos) nu plec încă. O biserică și o școală sunt motive suficiente pentru care mai merită încă să rezist.
O sâmbătă frumoasă vă doresc!
Iritați de amploarea reacțiilor venite din lumea ziariștilor, artiștilor și scriitorilor, guvernanții o dau la întors. Că ordonanța nu se referă la ”adevărații creatori”, că nu aceștia trebuie să stea la trei cozi diferite în fiecare lună, că nu ar fi vorba de ”o dată pe lună”, ci ”o dată pe an”. Să-i creadă cine vrea. Din p
