Odata ca niciodata, Balcicul a fost romanesc. Pe malul marii, intr-un castel, traia Regina Maria, iar localitatea devenise atelier de creatie pentru pictori si scriitori. Un ragaz fericit din istoria Romaniei, in care timpul era mai putin grabit decat azi
O mie si una de nopti
Balcicul a fost descoperit de un pictor. Sunt aproape o suta de ani de cand Alexandru Satmary s-a plimbat pe-aici prima oara, intr-o uimire tacuta. Balcicul era un basm oriental. Turci cu fes rosu si turcoaice invelite in feregea, alunecand pe sub umbra portocalilor si migdalilor; magarusi adapandu-se la cismeaua din piata, in timp ce cafegiul descult aducea pentru musterii o felegeana aburinda. De pe ponton se auzeau strigatele hamalilor, care incarcau cereale in barci, pentru vapoarele oprite in larg. Tataroaicele duceau incet cobilitele cu apa. Apoi era decorul in care se intamplau toate astea: soare si piatra stralucitoare. Coasta de Argint. Si marea la picioare, intr-un golf linistit. Totul scufundat in lentoare orientala, cu aer atat de dulce si soare atat de bland, incat gandurile se leneveau si nu-ti ramanea decat sa te afunzi in umbra unei cafenele, sa comanzi o braga si sa privesti. Sa privesti cum pana si valurile golfului par mai degraba a se intinde la soare, pe plaja ingusta. Ceasuri intregi petrecea Alexandru Satmary in vreo cafenea a orasului, contempland lumina Balcicului: o lumina ciudata, schimbatoare si colorata altfel, in fiecare ceas.
Regina Maria Asa a inceput totul. Cu lumina care nu se lasa inteleasa, transformandu-se, de la un loc la altul si de la o clipa la alta. Nimic din linistea si lentoarea acestui loc nu putea sa anunte ceea ce aveau sa aduca urmatorii ani. Nici macar sosirea unui pictor cautator de astfel de comori ascunse. Abia cand Alexandru Satmary a sosit a doua oara, impreuna cu Regina Maria, a inceput sa inmugureas
