Dacă URĂSC ceva pe lumea asta, atunci sunt nuntaşii care îşi uită degetul pe claxon în drum spre cununia civilă!! Un gest mai ţărănesc şi lipsit de respect faţă de cei din jur nu cred că am mai întâlnit. Nu îmi pasă că ei sunt fericiţi că li se însoară prietenul sau li se mărită verişoara! N-au decât să se bucure 100 de ani, dar în linişte, fără să mă deranjeze pe mine! Nu sunt obligată să le ascult claxoanele în fiecare sâmbătă şi duminică de la 10.00 la 13.00!
Chestia asta se întâmplă de ani de zile şi M-AM SĂTURAT PÂNĂ PESTE CAP!! Locuiesc pe o stradă din apropierea Parcului Central, relativ liniştită până acum câţiva ani, când Primăria clujeană a găsit de cuviinţă să transforme parcul în salon de cununii. Aşa s-au gândit ei că e prea linişte în parc şi trebuie să îl ţigănim un pic. Cât e vara de lungă, în fiecare weekend (cu excepţia perioadelor de post), locul se umple de miri, mirese, nuntaşi şi ceteraşi, de nu ai unde să mai arunci un ac.
Ca să ajungă să spună “Da” în faţa primarului din parc, toţi ăştia, fără excepţie, trec pe strada mea, claxonând de mama focului! Încep dimineaţa la 10.00 şi o ţin aşa până după 13.00-14.00. Fac atâta gălăgie încât îmi vine să iau o mitralieră şi să-i secer pe toţi. Nu pot pricepe de ce simt ei nevoia să ne atragă nouă atenţia că ei se nuntesc. Mi se rupe de nunta lor! NU mă interesează chiar deloc. Oare nu pot să îmi respecte şi mie weekendul, singura perioadă din săptămâna când nu e circulaţie infernală în zonă?
Obiceiul ăsta de doi bani, cu claxonatul, nici măcar nu e autohton, ci a fost adus în Cluj de studenţii arabi, pe la începutul anilor ‘80. Ei au fost primii care s-au apucat să claxoneze la nunţi, după ce le-au convins pe românce să îi ia de bărbaţi. Şi aşa ne-am pricopsit cu gălăgia asta infernală, care cică e semn de bucurie. Bucurie pe naiba! E lipsă de civilizaţie şi mârlănie!
Evident că
