La început, autocarul se strecura sprinten pe şoseaua care urca muntele.
La virajele mai bruşte, unii erau aruncaţi din stânga spre locurile din dreapta sau invers, dar asta nu ne împiedica să hăhăim la glumiţele deocheate ale ghidului.
Apoi, mititelul de la volan a oprit aerul condiţionat. Motorul pierdea ulei, astfel că s-a pus problema cine să plătească pentru câteva bidoane. La început, li s-a cerut o taxă suplimentară femeilor cu copii în braţe, întrucât, se ştie, două guri consumă o cantitate mai mare de aer. Femeile au protestat, dar ceilalţi călători au ţinut partea ghidului. Apoi, au fost nevoiţi să cotizeze cei în vârstă, deoarece sănătatea lor şubredă reclama opriri mai dese, deci consum suplimentar de benzină şi risipă de timp. Au urmat cei mai bogaţi, tocmai pentru că erau mai bogaţi. Până la urmă, toată lumea a trebuit să vină pe rând în faţă pentru a plăti încă un bilet, sărind peste geamantane şi rucsacuri. Cum autobuzul în continuare icnea şi motorul se încingea imediat, s-a pus problema renunţării la greutate. Unii au ales să coboare cu tot cu bagaje şi să facă autostopul. Alţii au preferat să-şi lase bagajele la un han din apropiere, gândindu-se că nu merită să-şi strice concediul pentru câteva haine pe care oricum n-aveau să le îmbrace.
N-a fost mai bine. Cu mai puţini contribuabili la acelaşi motor, autobuzul s-a oprit de tot şi n-a mai pornit. Apoi, în timpul nopţii, şoferul şi ghidul au şters-o cu banii pe bilete. În aşteptarea unui vehicul de tractare, am rămas în autocar jucând table şi înjurând ghinionul ce ne-a fost dat. Cum doi aveau permis de conducere pentru categoria respectivă, cineva a propus să alegem un nou şofer şi să mergem mai departe, dar nu ne-am putut pune de acord. Unul era prea tânăr, altul părea prea spilcuit şi cumva s-a născut ideea că fără ghid vom rătăci cu siguranţă drumul. Aşa că am scrijelit câteva e
