Iubiţi conducători, pavăza acestei ţări, eroi ai păcii, braţe de fier, inimi neînfricate şi cutezătoare…Vă place, nu? „Hai, ciocu’mic!“, ca să vă citez tot pe voi.
De 20 de ani vă suportăm. Că vă cheamă fesenişti, ţărănişti, pedelişti, liberali sau orice altă specie de animal politic aţi mai fi voi. Acum aţi crescut şi aveţi tupeu de borfaş. Înainte, măcar nu vă vedeam rânjetul de pe faţă şi nu trebuia să vă suportăm flegmele aruncate între ochi.
Acum aţi adunat. Staţi în palate, aveţi merţane şi, mai nou, creşteţi o altă generaţie de cocalari şi piţipoance care ne calcă părinţii cu maşina pe străzi. Şi nu vă mai ajunge nimic. Nici puterea, nici banii, nici ţara pe care-o acoperiţi c-o frunză de doi bani. Pe prima v-o dăm o dată la patru ani. Ca proştii, mereu cu speranţa că voi aţi fi mai buni decât hienele dinainte. Banii oricum ni-i luaţi şi de pe morţi şi de pe vii.
Muncesc de la 18 ani. Ca mine mai sunt alte câteva milioane. Am început cu spinarea, într-un magazin. Tu, statule, vrei impozite şi taxe. Voi, conducători iubiţi, vreţi salarii din banii mei. Vă dau la fiecare. Deşi, de multe ori, nici unii nu meritaţi. Dacă vreţi totuşi banii mei, lăsaţi-mă să muncesc! Lăsaţi-mă să gândesc! Daţi-mi timp să citesc o carte, să devin mai înţelept! Daţi-mi timp să-mi cresc copilul! Peste câţiva ani, eu nu voi mai putea şi va intra el la rame.
Nu mă puneţi să stau la cozi. Nu mă înnebuniţi în fiecare zi cu măriri şi impozite inventate peste noapte din birourile voastre luxoase pe care tot eu vi le plătesc. Nu ne împărţiţi în „graşi şi slabi“. Singurii oameni graşi din ţara asta sunteţi voi. Nu ne spuneţi cum să ne facem pâinea. Voi, care în viaţa voastră n-aţi frământat un boţ de aluat. Şi, mai ales, nu ne jigniţi. Nu ne luaţi de proşti. Nu suntem nici „ţaţe“, nici „ţigănci împuţite“, nici „măi, animalule“.
Când ne vedeţi pe stradă, să puneţi
