Balonul a fost primul obiect de zbor care a permis omului să îşi împlinească visul de a zbura. Acum, el a devenit un aparat sigur, deşi senzaţia e că eşti lăsat în voia vântului. Sursa: Cătălin Morof
Când eram prin clasa a şasea, pe care o să o ţin minte prin trauma primului an de fizică, mă întrebam cum reuşeşte un balon să zboare. Ţin minte că am expus dilema la ora de fizică şi mi s-a dat o explicaţie, probabil corectă, dar pe care eu nu am înţeles-o. Dar, deşi nu am înţeles, am văzut că profesorul nu a râs, iar asta era deja o mică victorie: însemna că balonul ăsta chiar există, nu e născocit de scriitori.
FOTO evz.ro
Balonul cu aer cald - cum îl umfli, cum îl ridici
Normal că aveam dubiile mele. Cine l-ar crede pe Jules Verne, care cu ale lui „Cinci săptămâni în balon” îmi dusese imaginaţia în stratosferă, dar îmi oferise o gamă de informaţii atât de largă încât nu le mai deosebeam pe cele ştiinţifice de cele fantastice? Unde îl mai pui pe baronul Munchausen, cu care „urcasem”, în balon, până pe Lună.
Cam de atunci aveam vise în care, cu baloanele de heliu din bâlci, mă înălţam peste pădurea din spatele casei. În unele cădeam, în altele nu mai aterizam, dar în niciunul nu aveam parte de o călătorie cu decolare şi aterizare în siguranţă.
Cu şapcă, fără tocuri
„Să îţi iei tricou de bumbac, o şapcă şi ... să nu vii pe tocuri”, îmi spune, pentru orice eventualitate, omul care avea să îmi organizeze prima mea călătorie cu balonul, Călin de la InAir. Trecuseră 13 ani de când visasem prima dată la balon şi vreo doi de când o luasem în sensul invers al istoriei aviaţiei, călătorind pentru prima dată cu un avion. Sincer, cam uitasem de balon, dar îmi amintise de el un articol despre un zburător austriac.
Şapcă nu mi-am luat, dar aveam o pălărie de entuziasm care m-a făcut să nu simt nici măcar gradele car
