Existenţa mincinoşilor a creat necesitatea dezvoltării unor metode de depistare a minciunii, pe cât posibil exacte. Nu putem trece cu vederea convingerea unei majorităţi a locuitorilor planetei noastre privind soţiile, infailibile şi în acest spinos domeniu. O inevitabilă minoritate de sceptici a încercat cu toate acestea să găsească soluţii alternative.
Pe vremuri, în Africa de Vest, suspecţii trebuia să-şi treacă de la unul la altul un ou de pasăre, cel care îl scăpa din mână era considerat vinovat. În China antică, cei anchetaţi erau obligaţi să ţină în gură câteva boabe de orez. Considerând absenţa salivei drept o dovadă de anxietate a celui examinat, judecătorii erau convinşi de vinovăţia celui care scotea din gură orezul uscat.
Mai târziu, în secolul al XX-lea, criminaliştii, precum faimosul Cesare Lombroso, măsurau tensiunea arterială a celui interogat. Benussi se ocupa de respiraţie, iar Marston propunea şi măsurarea conductivităţii electrice transdermale. Modificările acestora ar reprezenta efectele secundare ale minciunii.
A fost însă nevoie de un scoţian, Sir James Mackenzie, pentru a se ajunge la detectorul de minciuni, aşa-numitul poligraf. Prin măsurarea unor parametri cardiovasculari şi electrofiziologici, acesta ar pune în evidenţă proverbiala muscă de pe căciula celui cercetat, răufăcător, prizonier, agent secret sau pur şi simplu trădător.
Au apărut tehnicile de poligrafie cognitivă, bazate pe o metodă noninvazivă de urmărire a activităţii creierului, Doppler transcranian. Este vorba despre înregistrarea circulaţiei sângelui în anumite artere cerebrale, în raport cu activitatea unor centri legaţi de memorie şi de rezolvarea problemelor. Au urmat studii comparative între minciună şi adevăr, aşa cum le reflectă rezonanţa magnetică. Nici această metodă, nici precedenta, nu prezintă siguranţă.
Electroencefalo
