Pe 26 august Comisia Europeană a dat publicităţii, mai degrabă discret, Eurobarometrul 73. Însă, spre deosebire de sondajele naţionale, Eurobarometrele trec, de regulă, neobservate.
Deşi reprezintă cercetări cu un mare potenţial explicativ şi o bogăţie de sugestii politice şi sociale, presa preferă să se orienteze spre alte probleme. Dar, Eurobarometrul nu este un simplu studiu comparativ. El îşi propune să investigheze "opinia publică europeană".
Deci o altă realitate socială decât opinia publică naţională. Dar, cum poate exista opinia publică în afara statului naţional?
Deja prima generaţie de lideri comunitari simţea nevoia unei formule prin care să se poată legitima politicile europene.
În 1955 a fost propusă soluţia utilizării unor instrumente conceptuale şi a tehnicilor de comunicare pentru că "Politica nu este sustenabilă dacă nu are corespondent într-un curent real la nivelul opiniei publice".
Şi, tot în raportul grupului de lucru Poher, din care a fost preluat citatul de mai sus, era exprimată "responsabilitatea formării opiniei publice", căci "după debutul Europei este nevoie şi de europeni".
Adeziunea la sistemul de valori şi la ideile care au constituit fundamentul construcţiei europene era dintru-început asumată. Dar, de la vorbă la faptă drumul e lung.
Discreţia cu care a fost publicat ultimul eurobarometru sugerează, odată în plus, că încercarea de a construi opinia publică europeană nu a avut acelaşi rezultat precum construcţia instituţională. Şi, dacă nici după trei generaţii opinia publică europeană nu are consistenţa opiniei publice naţionale, nu cumva putem vorbi de un eşec?
Deja alegerile europene stau mărturie că nici participarea politică, nici mobilizarea electorală în sprijinul proiectului european nu funcţionează la aceiaşi parametrii ca la nivel naţional.
Dar, împotriva detractor
