Am un fel de prieten din copilărie, Mihai, care a ajuns să lucreze într-o multinaţională. Acum câţiva ani deja, începuse să mă plictisească. Umbla cu haine scumpe, "de firmă" şi avea pretenţia să iasă doar în locuri snoabe, unde putea să-şi etaleze telefonul ultraperformant. Îşi luase în leasing un SUV imens, cu care încurca şoferii din Bucureşti, şi avea rate la o casă mult mai mare decât îi trebuia. Mă distra că, în momentul în care ajungeam pur întâmplător în vreo bombă de cartier, strâmba din nas că acolo nu poate găsi whisky de nu ştiu câţi ani sau coniac franţuzesc ţinut într-un butoi special până la îmbuteliere. Mă vedeam cu el în momentele în care simţeam nevoia să mă deconectez pe seama snobeniei lui.
CĂDEREA
Încă de la sfârşitul lui 2009 părea foarte îngândurat. Cu un aer expert, mi-a spus: "Nu se mai mişcă piaţa, dom'le! Sunt blocaje peste tot şi merge chiar şi firma asta mare ca dracu'! Vai de ratele mele...". Rezulta că şeful lor zonal, un austriac sărit de 50 de ani, aflător într-o capitală apropiată de România, le tăiase din lefuri, le redusese cota de benzină şi le suspendase chefuielile pe care le făceau aiurea prin Grecia, sub denumirea de "team-building".
Ne-am contrat puţin când i-am zis că e şi vina lui, că nu a fost cumpătat şi s-a aruncat să cheltuiască sume mari pe tot felul de chestii care nu îi erau necesare, doar de dragul unei "prezentări" oarecum ţopârlăneşti. Mi-a dat parţial dreptate, dar cu o lacrimă de aurolac în ochişor a mărturisit că se obişnuise cu traiul bun şi că a ajuns să sufere profund.
Situaţiunea i s-a deteriorat şi mai rău în primăvara lui 2010. Ajunsese să se mute, împreună cu alţi colegi, în pauza de prânz în cârciuma de lângă Casa Scânteii (aveau sediul în proximitate) pe care o frecventam şi eu. Renunţaseră la restaurantul de lux pe care-l frecventau şi, în costumele lor costisitoare, da
