"Orice s-ar spune, astfel de lucruri se întâmplă în lume... rar, dar se întâmplă". Sunt vorbele lui Gogol, alese de dramaturgul Vampilov drept epigraf pentru "Anecdote provinciale". Sursa: EVZ
Îmi amintesc destul de vag de acest spectacol, pentru că eram un băieţandru atunci când l-am văzut. Pe vremea aceea, nu-mi puneam nicio întrebare legată de faptul că în repertoriile teatrelor bucureştene erau mai multe piese scrise de ruşi decât de români. Nu mă preocupa de ce Arbuzov, Maiakovski, Dostoievski sau Vampilov păreau mai bine reprezentaţi decât Băieşu, Mazilu, Horia Lovinescu ori Ileana Vulpescu.
Îmi ajungea că teatrul mi se părea cel mai frumos loc din lume, chiar şi în ultima perioadă a regimului comunist, în care garderoba devenise desuetă, întrucât trebuia să te încotoşmănezi ca să nu dârdâi în scaun, precum actorii pe scenă.
Odată intrat în sală, uitam de orice şi nu ieşeam din atmosferă nici măcar în drumul spre casă, când, aflat în troleibuzul care se târa din oraş spre cartier, repetam replicile în gând. Eram îndrăgostit de teatru, o pasiune moştenită din familie, iar când am mai crescut, febleţea s-a extins şi spre actriţe. Ba chiar, la party-ul de după prima telenovelă românească, cred că prin 2005, i-am mărturisit Torei Vasilescu, cu vocea voalată de emoţie şi riscând să comit o impoliteţe, după ce mi-a fost prezentată: "Doamnă, vă ador de douăzeci de ani!" (cam atât trecuse de când o văzusem purtând doar o cămaşă bărbătească în "Mobilă şi durere"...).
Dacă ţin bine minte, piesa "Anecdote provinciale" de la Bulandra era tot cu Tora. Dar şi cu Octavian Cotescu, unul dintre cei mai mari actori pe care am avut şansa de a-i vedea pe scenă, cu Virgil Ogăşanu, cu Bănică-tatăl... Piesa era o satiră la adresa societăţii sovietice, dar, desigur, nu doar a ei, dovadă fiind nenumăratele montări ale capodoperei unui drama
