Surprinzătoare reacţia deţinătorilor de drepturi de autor la batjocura instituţio-nalizată care te face să umbli ici cu un leu, dincolo cu doi, în total pe la trei ghişee, lunar, căciulindu-te să ţi se accepte birul pe creativitatea proprie. Întâi şi întâi, pentru că nimeni nu pare să mârâie împotriva impozitării propriu-zise, ea le apare, probabil, firească tuturor celor care creează într-un domeniu sau altul dintre cele afectate de noua taxare. Cu toate acestea, creativitatea, inventivitatea, ingeniozitatea puse în slujba comunităţii ar trebui răsplătite mai mult decât alte activităţi, fiindcă deschid căi noi, pun la dispoziţia oamenilor scurtături, ameliorări, mediază salturi calitative şi diversifică viaţa sub diversele ei aspecte, îmbogăţind-o, în loc să o sărăcească sau să o menţină pe o rută monotonă.
De ce, aşadar, supraimpozitări? Dacă e cineva care să impoziteze astfel de contribuţii, atunci acea instanţă se numeşte Duhul/Spiritul Sfânt sau, într-un alt cod de lectură, Natura, de unde ele emană. Statele nu au nici un merit în raport cu asemenea îndeletniciri care, de multe ori, rămân la voia inspiraţiei, revelaţii spontane sau, pur şi simplu, rezultatul unor moduri năstruşnice de a pune în ecuaţie datele lumii acesteia. A pretinde că ai drepturi de dijmuire a creativităţii îmi pare un abuz, o depăşire a sferei jurisdicţionale proprii şi, nu în ultimul rând, un atentat la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. E ca şi cum ai socoti că poţi legifera asupra obligativităţii oricărui cetăţean de a fi inventator sau autor de lucrări de artă. Până când se va dovedi irefutabil că darul creativităţii artistico-ştiinţifice îl are toată lumea şi oricine, nu există temeiuri care să îi permită statului să intervină în sfera aceasta de activitate fără a provoca grave discriminări sociale.
Dar nu e numai atât, mai e ceva. Şi cu asta trec la un a
