…scarba pura si simpla, scarba care iti strepezeste dintii si-ti chirceste inima prin simpla onomatopee. Incercati s-o pronuntati: “scarba“. Scarba, ca inceputul unui vomitat pe care-l inghiti la loc: acolo trebuie sa stea, acolo sa ramana! Scarba de unii oameni pe care i-am cunoscut bine, scarba de oamenii pe care mi-am imaginat ca-i cunosc, de unii oameni care mi-au fost prieteni cand eram cu totii tineri si – daca nu la trup – la suflet, macar, curati. Scarba.
Scarba pura si alba – precum metalul inrosit dincolo de incandesecedenta. Dincolo de rosu. Scarba alba. Pana unde poate cobori un om incat sa nu-si mai dea nici macar seama cand coboara? Care a fost prima treapta? Cine mai stie? Care a fost a doua? Dar a treia? Cand treptele acestea au devenit o obisnuinta? Mai conteaza?
Si uite miracolul: pe masura ce scriu, locul scarbei este luat de mila. Ca intr-un ‘prestige’, iepurele dispare, treptat, si, tot treptat, apare porumbelul. E o viata petrecuta, ca atatea altele, pe trepte. Nu, nu sunt un om bun ‘de la natura’. De la natura, nu sunt nicicum – natura omului e sa nu aiba natura; natura omului e sa fie ‘intre’. Scriu, si scarba se transforma in mila.
Va fi avut dreptate Noica atunci cand zicea ca, in fapt, cultura e forma cea mai comoda de supravietuire in interval. Ca, trecuta prin filtrul culturii, orice durere devine acceptabila suportabila. Chiar si scarba.
E un inceput modest asta – stiu. Dar e, totusi, un inceput. Cu mila. Cu scarba. Cu mila. Cu scarba.
Cu mila. Miluieste-ma pe mine, pacatosul!
…scarba pura si simpla, scarba care iti strepezeste dintii si-ti chirceste inima prin simpla onomatopee. Incercati s-o pronuntati: “scarba“. Scarba, ca inceputul unui vomitat pe care-l inghiti la loc: acolo trebuie sa stea, acolo sa ramana! Scarba de unii oameni pe care i-am cunoscut bine, scarba de oamenii pe care mi-am imaginat
