Scuturându-se cu greu de toropeala verii, politicienii opoziţiei încearcă să-şi reînnoade discursurile de unde le-au lăsat înainte de a intra în vacanţă: demiterea Guvernului, suspendarea preşedintelui, preluarea puterii de către „forţe responsabile, capabile să scoată ţara din criză".

De cealaltă parte a baricadei li se răspunde cu sloganuri la fel de plicticoase şi lipsite de vlagă ca o după-amiază topită de caniculă: „Ne-am sacrificat, am luat asupra noastră costurile politice ale reformei, sunt semne că economia îşi revine...". Nici măcar apropierea termenului anunţat de Traian Băsescu pentru evaluarea miniştrilor şi iminenţa unei remanieri guvernamentale nu par suficiente pentru a da consistenţă unei confruntări politice blocate în aceleaşi fraze răsuflate şi clişee ideatice pe care le auzim de câteva luni bune. Mai exact din momentul în care a devenit evident că statul şi-a consumat toate resursele de demagogie şi că, pentru a supravieţui, nu mai are altă variantă la îndemână decât aceea de a-şi buzunări cetăţenii. Evident, pe cei ce muncesc, singurii de la care se mai poate lua ceva.

Tristeţea momentului nu vine însă din prestaţia rudimentară a partidelor. Ştim de multă vreme cât de puţin pot. Nu este o surpriză să vedem că PDL se agaţă de putere şi nici că PSD şi PNL îşi maschează atât de prost lipsa de entuziasm pentru a prelua frâiele puterii, conştiente de pierderea de popularitate pe care o aduce gestionarea unei crize. Este mult mai simplu să formulezi pretenţii de primadonă, ştiind că nimeni nu ţi le va accepta, decât să vii la guvernare într-un moment în care statul este falit. Atât timp cât PDL se duce voios spre prăpastie, de ce să fie oprit? Nu este mai eficient să stai cu mâinile în sân şi să aştepţi următoarele alegeri ştiind că, oricum, o parte din procentele pe care le pierde adversarul vin la tine? La urma urmei, în orice criză,