S-a stricat baza, nu mai merge. Cei zece oameni rămaşi de servit renunţă la ticul căpătat ad-hoc, de a se muta de pe un picior pe altul, înalţă captele şi privesc înciudaţi către doamna în uniformă, plinuţă şi volubilă. Mai sunt zece din suma totală de 18 care aşteptaseră vreo jumătate de oră la un ghişeu pustiu din motive de probleme personale ale funcţionarei care trebuia să-l deservească. Doamna cu baza stricată este amabilă. Este neaşteptat de amabilă. Ia telefonul şi sună să vadă unde se mai găseşte o bază bună.
Cei născuţi în Bucureşti pot merge la secţiile 10 şi 11, că lor le merge. Oamenii oftează. Pleacă resemnaţi, în vreme ce eu, băiat născut la ţară, aştept să văd spre ce bază mă va purta destinul, că 12 e clar că s-a molipsit de ghinion de la soră-sa mai mare. Oricum, eram ultimul la coadă. Noroc că nu-i răspunde nimeni la următorul apel, aşa că se gândeşte să mai dea un telefon, sfântă inspiraţie, la it-istul insituţiei.
Internet Explorer. Aşa, da, dau click, încă un click. Domnu’, nu plecaţi, că s-a reparat. Mă bucur meschin că am rămas singur în sala de aşteptare, după câteva minute ies cu o foaie pe care scrie „cazier judiciar”. Este 10.25, sunt plecat de acasă de la ora 8.00, aşa că mă iau la întrebări pe unde am umblat până la ora aceea, în condiţiile în care toţi bucureştenii s-au dus să aglomereze Albena sau Halkidiki. Îmi răspund spăşit, prin rememorarea dimineţii. Păi, am fost la Trezorerie, să plătesc taxa de urgenţă pentru cazier. Aici, deşi nu era aglomerat, am pierdut vreo 15 minute, că nu e simplu deloc să dai bani statului român. Am mers la un ghişeu, unde am dat buletinul, după care am întrebat cât costă. Mi s-a răspuns că 10 lei. Prevăzător cu timpul meu, am pregătit banii. Când am dat să plătesc, doamna din spatele geamului s-a răţoit la mine, ce nu ştiu să citesc? Ea DOAR EDITEAZĂ CHITANŢELE, PLATA SE FACE LA ALT GHIŞEU,
