Umiliţi, aruncaţi dintr-o parte în alta, trimişi în ghetouri. Buni sau răi, nimeni nu stă să cântărească. Stereotipurile sunt ca obişnuinţa, a doua natură. Pentru ei, programele sociale încep în sălile de conferinţe şi se termină în inflamaţiile presei. Banii se duc în seminarii, afişe şi discursuri cu expresii europene. Dincolo de instituţii şi ONG-uri, în stradă, ura faţă de romi îngheaţă orice formă de judecată.

„Am un vis, şi anume că, într-o bună zi, această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale; acest adevăr este de la sine înţeles pentru noi: toţi oamenii sunt egali… Am un vis, că cei patru copii ai mei vor trăi într-o bună zi într-o naţiune în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor. Am astăzi un vis...“. Martin Luther King, 28 august 1963.

Aproape 50 de ani mai târziu, diferenţele sunt încă motiv de stigmatizare - femeile merg în urma bărbaţilor, negrii sunt o jignire la adresa rasei perfecte, romii sunt cetăţeni de categorie şi importanţă inferioare.

Ghetoul

În Potelu formează o colonie mică. Acum sunt aproape 200 la număr. S-au stabilit acolo cu vreo zece ani în urmă, mult în spatele Parcului „Romanescu“, departe de ultima aşezare omenească, atunci când nu era nici un ANL ridicat, nici un picior de vilă. Doar o cale ferată care trece prin spatele unui dâmb. Şi bălării. Au căutat în apropiere o sursă de apă: să bea, să gătească, să se spele. Să supravieţuiască. Aici

şi-au făcut casă romii fără de casă. După putinţă: unii din cărămidă, alţii din scânduri şi carton asfaltat. Cinci, şase, înghesuiţi într-o încăpere. Acolo găteau, acolo dormeau, acolo se spălau. În lighean, cărând apă cu bidoanele. Mulţi trăiesc din vânzarea de fier vechi. Puţini au carte.

Demolarea

Pe drumul prăfuit, se apropie un rom, cu tricou