Povestea recentă a autorilor trimişi la coadă impune măcar cinci observaţii de o logică elementară.
1. Emil Boc, personal, este pierdut, ca orice om care nu mai are contact cu realitatea. Guvernează ca un pigmeu politic, fără nicio viziune şi fără nicio responsabilitate. Cabinetul său este un amestec de ignoranţă şi de răutate. Dacă nu i se aduc la cunoştinţă cozile, ele nu există - din acest punct al gândirii premierului, nimic nu mai este de crezut sau de sperat. Finalul e previzibil: când sclavul perfect va fi găsit, marionetei i se vor tăia sforile, se va prăbuşi în uitare, eşecul ultimei guvernări va atrage scăderea credibilităţii României şi agravarea crizei. Emil Boc, politician prin excelenţă minor, va rămâne în istorie ca o simplă notă de subsol.
2. Sebastian Vlădescu şi Mihai Şeitan trebuie să dispară urgent de pe scena publică. Incompetenţa a fost tolerată, ba chiar încurajată de electoratul român, prea emoţional şi, de prea multe ori, infantil. Dispreţul pe care îl afişează cei doi nu va trece, însă, neobservat. Ca şi Adrian Năstase, pentru a mai trăi politic vor fi nevoiţi să se ascundă prin colegiile electorale din zone defavorizate. Cu epicureanul şef peste Finanţe, cu mentalităţi d-alde Şeitan (legea este, mai ales, tocmeală), România este condamnată să nu iasă niciodată din acest manelism fiscal. Puşi să execute exerciţii de forţă, cei doi nu fac decât să îşi etaleze ridicolul.
3. Reacţia ziariştilor confruntaţi cu apocalipsa birocratică denotă o superficialitate alarmantă. E grav. Parcă acum ar fi descoperit că statul român este atât de „ghişeizat" şi de bazat pe norme ilegitime!
4. Umilirea artiştilor nu ar trebui să mire. E o condiţie necesară pentru orice regim despotic, cum este acesta. Doar un exemplu: în 1945, Jorge Luis Borges a fost dat afară din slujba sa de la bibliotecă, a fost numit, de urgenţă, inspector cu