Timpul nu este acela egal al ceasurilor, ci unul subiectiv, al oamenilor care au trăit într-un anume timp şi loc şi care ori au fost victime, lichidate fizic, ori au colaborat, ori au rezistat demn, reuşind să nu se maculeze. Ei nu sunt nici eroi, nici ticăloşi, ci doar nişte oameni simpli, nişte anonimi, asemeni acelora din romanele lui Andreď Makine, cu care scriitoarea are în comun tema memoriei, ca şi poezia cu care conturează portrete feminine sau descrie evenimente tragice.

Incursiunea Milenei în trecut, a cărei voce naratoare domină textul, merge către familia sa, dar căutarea ei identitară recompune, în cele din urmă, un destin colectiv. Bunica paternă a Milenei, Stanka, vizitase în 1936 Parisul, iar nepoata sa va putea face acelaşi voiaj abia în anii 90. Soţul Stankăi, Stoyan, e convocat în 1949 pe şantierul de construire a Mausoleului, şi revine de acolo mut, aproape de nerecunoscut, iar la un an moare.

Bunica maternă a Milenei, Gaby, e însărcinată atunci când iubitul ei, Peter, convocat oficial, în 1944, dispare astfel definitiv. Doi ani mai târziu, Gaby primeşte o scrisoare din partea autorităţilor în care i se explică faptul că Peter fusese împuşcat ca „duşman al poporului“, pentru că prin muzica lui de jazz „contribuise la distracţia capitaliştilor bogaţi şi la distrugerea spiritului proletar“. Fratele lui Gaby, Ivan, care se înscrie în Partidul Comunist, reuşeşte să şteargă de pe certificatul de naştere al copilului surorii sale numele lui Peter, ceea ce nu o scuteşte pe Gaby de evacuarea forţată din apartament şi de confiscarea bunurilor. Iubitul de mai apoi al lui Gaby, Sacho, muzician destul de celebru, e arestat în plină stradă, în 1964, pentru că spusese o glumă subversivă: dispare definitiv şi el.

Dacă tinereţea lui Gaby se suprapune cu perioada stalinistă, tinereţea fiicei ei, Rada, reprezintă faza de dezgheţ ideologic a anil