Dintre toate meseriile teatrului, cea mai simplă şi, totodată, cea mai complicată este meseria de actor. În termeni înalţi, complicaţia survine acolo unde începe discuţia (interminabilă, căci imposibil de tranşat) despre specificul – şi mai ales cuantumul – de creativitate al acestei meserii, pe care unii dintre practicanţii ei nu înţeleg să o numească altfel decît artă; şi e amuzant să constaţi că persoanele cele mai intransigente pe această temă sînt, cu mici excepţii, tocmai acelea a căror relaţie cu arta (cu oricare artă) suferă de o fragilitate periculoasă. În serile şi nopţile de după premiere, dar, şi mai adesea, de după repetiţiile neobişnuit de bune sau neobişnuit de proaste, în jurul unui pahar (care, contrar legendelor în circulaţie, poate avea uneori înăuntru doar apă plată cu lămîie), actorii îşi descriu profesia fie în expresii exaltate, fie (cu o umilinţă ce nu încetează, de ani întregi, să mă surprindă şi să mă emoţioneze) în culori modeste şi, cumva, amare: „Ce sîntem noi? Nişte roboţi! Debităm vorbe care nu ne aparţin şi într-un fel pe care nu noi îl hotărîm. Iar dacă iese rău, noi sîntem de vină...“
Sigur, într-o anumită măsură au dreptate, dar măsura este pur tehnică, iar dreptatea este limitată – şi anume, de propriile lor limite. În realitate, după cum ştie oricine (şi, în primul rînd, orice regizor), cînd ajunge pe scenă faţă în faţă cu publicul „său“ actorul e suveran şi atotputernic: de el depinde tot ce se întîmplă acolo, el controlează timpul şi spaţiul, el modelează (ba, cîteodată, şi inventează!) cuvintele, prin el autorul poate părea genial sau imbecil, datorită lui teatrul poate deveni artă şi mai-mult-decît-viaţă sau poate cădea pe treapta celei mai triste – şi mai vechi – meserii.
DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într-o seară de aprilie Despre teatrul românesc s-a s
