Şi pe bună dreptate. Cabinetul şi premierul, personal, au dovedit nu doar destulă incompetenţă, dar şi absenţa înspăimântătoare a simţului comunicării publice. Actualii miniştri continuă să creadă că ei lucrează bine, dar că presa mogulilor îi calomniază, neînţelegând că, orice ar face, presa nu poate inversa complet realitatea. Cea mai bună dovadă am avut-o în alegerile prezidenţiale din 2009. Băsescu a câştigat fie şi la limită în pofida unei prese în majoritate ostile. Comportamentul ministerial dovedeşte şi altceva: spre pildă, modul în care a fost prezentată şi cum e aplicată (trei cozi pe lună, deocamdată) ordonanţa celebră pentru cei care primesc drepturi de autor nu e doar o gafă de comunicare; ea e expresia exemplară a incapacităţii guvernanţilor de a se ridica la nivelul unor politicieni responsabili, depăşindu-l pe cel al unor oarecare birocraţi mărunţi. Şi asta în condiţiile în care ideea însăşi a ordonanţei contribuţia tuturor celor cu venituri din drepturi de autor la asigurările de pensii, sănătate şi şomaj a fost relativ bine primită de opinia publică!
Privind lucrurile în ansamblu, marea vină şi şansă, aproape ratată, a Cabinetului Boc este că nu a reuşit decât în prea mică măsură să-şi facă din criză principalul aliat.
Într-o ţară cu o cultură democratică şi liberală fragilă, cu o clasă politică formată din parveniţi, agăţaţi de putere şi privilegii pecuniare, cu un stat considerat, în mod popular, deopotrivă duşman jefuitor şi vacă de muls, nu cunosc decât trei căi prin care se pot introduce reforme fundamentale: revoluţia, presiunile externe şi criza economică majoră. Pe prima am experimentat-o acum douăzeci de ani şi nu e cazul să ne-o dorim repetată. Presiunile externe s-au exercitat continuu de-a lungul ultimilor ani, mai ales după 2000, când admiterea în UE a impus condiţii. Dar ele au devenit mult mai puţin eficie
