De cel puţin trei săptămâni, mărunta lume politică românească se învârte în jurul numelor de miniştri ce urmează să fie schimbaţi după 1 septembrie, data „evaluării" anunţate de preşedintele Băsescu. Opinia publică a avut în repetate rânduri ocazia să afle că ministrul Muncii Mihai Şeitan a căzut în dizgraţie, la fel şi capul Finanţelor Sebastian Vlădescu, că o remaniere serioasă ar presupune înlocuirea Elenei Udrea, a lui Adriean Videanu sau Radu Berceanu, că Gabriel Sandu de la Comunicaţii şi Mihai Dumitru de la Agricultură nu sunt activi aşa că ar trebui să plece, etc. Necazul cu toate aceste scenarii este că sunt cu totul şi cu totul lipsite de relevanţă practică.

Toată poliloghia este un şir lung de absurdităţi: Mihai Şeitan va fi remaniat pentru că poate fi înlocuit cu uşurinţă de Marian Sârbu, plecat din PSD tocmai ca să devină ministru şi a aşteptat cam mult, Sebastian Vlădescu îşi va conserva probabil calmul proverbial la Finanţe din simplul motiv că pentru el nu există un Marian Sârbu, cei trei lideri PDL nu pot fi schimbaţi pentru că sunt esenţa Guvernului - dacă pleacă Udrea, Berceanu şi Videanu atunci se cheamă că pleacă PDL însuşi, ministrul Agriculturii e pedepsit că nu a apărut mai des la televizor, iar Gabriel Oprea sau Cseke Attila sunt mai egali decât egalii şi nu sunt supuşi „analizei" pentru că ei sunt din UNPR şi UDMR, fără de care guvernul Boc nu mai există deloc. Pe scurt: sfori.

Potrivit Eurobarometrului dat publicităţii la jumătatea lui august, 91% dintre români cred că economia românească este într-o stare foarte proastă. (Sondajul se bazează pe date culese în mai, aşa că nu cuprind situaţia de după tăierea salariilor şi majorarea TVA la 24%.) Dar nu era nevoie să aşteptăm datele europene ca să ştim că cât ne simţim de rău. Pentru noi, nu e o noutate că României îi e rău. Dar ceea ce e nou şi pentru români şi pentru o