Ehei, pe câţi am mai bate şi noi dacă am fi siguri că, imediat ce-i tragem primul pumn sau dos de palmă preopinentului, acesta ar fi imobilizat, cu o mână forte în gât şi încă două care-i fixează braţele! Să tot fii bărbat! Să tot baţi în dreapta şi-n stânga pe cine nu-ţi place sau pe cine nu strigă „ura, trăiască", ci îşi strigă, pur şi simplu, dezamăgirea sau, fie, ura.

Majoritatea adulţilor de sex masculin au participat, măcar în copilărie şi măcar o dată, la o bătaie. Între egali. Unu la unu. Sau mai mulţi contra mai mulţi. Dar nu mulţi contra unuia singur, nu, asta era cea mai mare ruşine, laşitate, mizerie. Să dea mai mulţi într-unul singur, Doamne fereşte! Oricât l-ai fi urât, aveai grijă să fii la paritate, ori tu singur contra lui, ori tu şi amicii tăi contra lui şi a amicilor săi. În lumea de astăzi însă, se vede treaba că lucrurile nu mai stau chiar aşa. Bătaia unuia singur de către mai mulţi a apărut o dată cu dispariţia sentimentului onoarei. Cel care prezida şi bătăliile de altădată, din evul de mijloc, când se spune că, uneori, ca să nu se mai omoare nu ştiu câţi soldaţi, ieşeau comandanţii în faţă şi se înfruntau ei doi, în văzul şi auzul tuturor celor pregătiţi de bătălie, care deveneau, astfel, simpli spectatori. Dar astea-s poveşti.

Găştile de mahala însă, provenite din zona unde principiile nu au nici un fel de relevanţă, unde oamenii nu au nici o rădăcină, suspendaţi cumva între sat şi oraş, acestea au început să practice sportul linşajului, acea bătaie în care unul îndură şi mulţi îi dau la cap, uneori până la - vorba ceea - victoria finală. Azi nu se mai spune mahala, nu e - nu-i aşa? - corect politic, că doar centrul şi marginile, adică mahalalele, sunt totuna, conform filosofului francez Derrida, şi nu numai lui. Azi se spune, la noi cel puţin, cartier. Că ăsta e peste tot, şi în centru, şi la margine; avem găşti de cartier car