● Bărbaţi care urăsc femeile / Män som hatar kvinnor (Suedia, 2009), de N. A. Oplev.

Filmul Bărbaţi care urăsc femeile a fost un mare succes la el acasă, în Suedia, ca şi romanul pe care se bazează – primul volum dintr-o trilogie poliţistă numită Millenium, al cărei autor, Stieg Larsson, a murit la scurt timp după ce a predat-o la editură. (Volumele doi şi trei, la rîndul lor best-seller-uri naţionale şi apoi internaţionale, au fost şi ele ecranizate.) Despre ce e vorba? Pe de-o parte, despre un jurnalist căzut în dizgraţie (Michael Nykvist), care e angajat de un industriaş ca să investigheze dispariţia unei nepoate de-a acestuia. Pe de altă parte, despre o post-adolescentă punkistă şi mare hackeriţă (Noomi Rapace), care se conectează de la distanţă la computerul jurnalistului şi-i urmăreşte astfel investigaţia. Traiectoriile celor doi sînt programate să conveargă – convergenţă care să dea naştere unui redutabil parteneriat de detectivi –, dar asta nu se produce decît în cea de-a doua oră a filmului regizat de Niels Arden Oplev. Pînă atunci, jurnalistul caută indicii în vechi fotografii şi jurnale, socializează cu lugubrele rubedenii ale angajatorului (clanul conţine doi-trei foşti nazişti) şi se plimbă pe insula pe care trăieşte respectivul clan: una peste alta, treburi destul de bătrîneşti. Cu excepţia unui moment în care, punînd cap la cap mai multe fotografii cu dispăruta, făcute la acelaşi eveniment, jurnalistul obţine un fel de mini-filmuleţ revelator, vînătoarea lui de indicii nu e din cale-afară de cinematică. Sinistrele rubedenii sînt iniţial promiţătoare (încăperea în care sînt expuse portretele lor, pînă la cel mai îndepărtat strămoş, e ceva de film horror), însă spectatorul n-apucă să petreacă destul timp cu fiecare membru al clanului ca să-l poată cîntări ca lumea, iar scenariştii nu se pricep să le dea mici ticuri şi manierisme diferenţiatoa