În iulie, am petrecut o săptămînă minunată la Putna, într-o pensiune gen Grădina Raiului, cu drumuri la Suceviţa şi Moldoviţa, la Marginea şi Voroneţ, adunat zmeură printre brazi, urcuşuri în amurg printre căpiţele proaspăt clădite şi zvonul tulburător al clopotelor, cu admiratul ţesăturilor, ferecăturilor din argint şi-al bucoavnelor din muzeul mănăstirii, dar mai ales cu plăcuta imagine a sobrietăţii monahale, a severităţii de tip cavaleresc, a virilităţii sacru-războinice pe care o are Putna faţă de afluxul tandru de sensibilitate, exaltare şi subtilă feminitate al Suceviţei.

Numai ajuns acolo mi-am dat seama că au trecut vreo 30 de ani de cînd n-am mai călcat în preajma clopotului Buga. Tot făcîndu-ne vacanţele în Transilvania şi nordul Olteniei, am omis pînă şi faptul că în cimitirul mînăstirii Putna se odihneşte profesorul care ne preda în 1975 psalmii lui David, Ecleziastul şi Cartea lui Iov, care ne vorbea despre isichasm, Pateric, Dante şi Milarepa, ocrotindu-l matern pe Ioan Alexandru şi prefaţîndu-l pe Mircea Cărtărescu, acea Zoe Dumitrescu-Buşulenga devenită maica Benedicta, căreia multe aveam a-i reproşa, dar şi a-i ierta, de vreme ce-a ales lumina într-o vreme dominată de întunecime. Orice am spune, sfîrşitul „doamnei Zoe“ rămîne o lecţie etică umilitoare trufiei noastre, cea care pune cîrcoteala şi răzbunarea înaintea înţelepciunii îngăduitoare.

M-am bucurat să-l am alături – nu fizic, ci livresc – în acest drum pe cel mai vechi prieten al meu, Christian Crăciun. Un om pe care-l ştiu din prima zi de facultate a toamnei lui 1972, cu care am împărţit amarnic şi jubilativ, ani de-a rîndul, bucurii culturale şi complexe de inferioritate, extaze bibliotecăreşti, fervori campestre şi utopii rurale, amîndoi fiind marcaţi de severe handicapuri fizice, dar şi de setea metafizică, de cultul pentru Romantism, Eminescu, medievalitate şi mythos-ul