De ce „live-action“-ul e într-o aşa derivă, iar animaţia continuă să producă lucruri admirabile? E deja o întrebare retorică. La Hollywood, există câteva axiome: 1. 3 D-ul aduce munţi de bani. 2. Steve Carell e cel mai amuzant individ 3. Animaţia ia mereu faţa obosită a filmului.

Mă bucur că în această stare de „limbo" cinematografic mai există oferte de la care să nu ieşi cu sentimentul că ai fost prizonier într-un lagăr fun unde ţi s-a băgat cu forţa pe gât entertainment stupid... Şi, din nou, e rândul animaţiei să salveze momentul. De ce „live-action"-ul e într-o aşa derivă, iar animaţia continuă să producă lucruri admirabile? e deja o întrebare retorică. Poate pentru că Pixar nu şi-a dispreţuit niciodată publicul, şi-a asumat riscuri care au dat rezultat şi a înălţat ştacheta?

Suavitatea, o calitate rară

Filmul ăsta e Universal, dar împrumută mult din stilul deja iconicei case de producţii. Unul dintre atuuri e suavitatea, o calitate rară, pe cale de dispariţie în aceste vremuri cinice şi mercantile... „Despicable Me" e un film feelgood despre un om pierdut care îşi descoperă umanitatea, care nu cade în capcana catarsisului cu orice preţ. Îi lipseşte însă talentul Pixar pentru personajele tridimensionale (figurativ vorbind) şi pentru poveşti instant relevante.

Regizorii debutanţi Coffin şi Renaud ocolesc pericolul Shrek şi nu ne bombardează cu referinţe pop-culturale, preferând să ne spună o istorie ce pare, cumva, atemporală.

Ticălosul umanizat

Atunci când celebra piramidă din Giza e furată şi înlocuită cu un fals ridicol, întreaga lume se întreabă cine ar putea fi vinovatul. Gru (voce: Steve Carrel), un personaj ce se mândreşte că e cel mai viclean cetăţean al planetei, este brusc ameninţat de un nou bad guy. Într-o încercare de a-l întrece, Gru îi cere ajutorul doctorului Nefario, un om de ştiinţă „minion", ca să pună în apli