Condamnarea oficială a comunismului era necesară, obligatorie şi reprezintă un mare pas înainte. Dar nu este suficientă, dacă nu este dublată de măsuri legislative, instituţionale şi judiciare concrete. Votanţii Legii Lustraţiei îşi spun pentru liniştea proprie că au făcut ce depinde de ei, iar acum ridică din umeri în faţa deciziei Curţii Constituţionale, de parcă asistă la sancţiunea sacrosanctă, indiscutabilă, apodictică a unui for care nu suferă nici măcar dezbateri, darămite contrazicere.

Dictatura experţilor

Puterea extraordinară pe care a căpătat-o Curtea Constituţională (CC) în România este un foarte serios subiect de îngrijorare. Faptul că aceşti 9 oameni numiţi politic decid fără drept de apel, neverificaţi democratic, netransparent, în chestiuni vitale privind funcţionarea României ne arată că o bună parte din puterea reală din sistemul nostru democratic se află acolo unde nu ar trebui să fie. În ultimii ani, CC a contribuit, prin deciziile privind atribuţiile principalelor puteri în stat, la configurarea regimului politic interpretând în manieră proprie Constituţia şi, extinzându-i semnificaţia, a desfiinţat instituţii (CNSAS şi ANI, resuscitate între timp), a intervenit în procese pe rol, inclusiv procese în cauze de corupţie, prin atribuţiile în domeniul excepţiilor de constituţionalitate, a stopat sau direcţionat politici în funcţie de interese şi viziuni particulare, în domeniul economic sau social, acolo unde decizia trebuia să fie eminamente politică, a guvernului şi parlamentului.

Curtea susţine că decide obiectiv, fundamentându-se pe Constituţie, pe ştiinţa dreptului şi pe expertiza proprie. Dar vorbim, până la urmă, de nişte oameni care sunt supuşi greşelii. Democraţia pleacă de la premiza failibilităţii oamenilor şi din acest motiv se bazează pe dezbateri şi decizii în organisme colective cu legitimitate populară, pe transpar