A trăit pe unde apuca mai bine de zece ani, după ce a rămas fără casă, timp în care şi-a alungat suferinţa scriind poezii. Poeziile sale urmează a fi publicate pentru că, spune Vali, versurile sunt o punte între oameni şi „celălalt fel“ de oameni, cei ai străzii.

Valentin Andronic, în vârstă de 56 de ani, are o poveste de viaţă impresionantă. A fost, mai bine de zece ani, unul dintre cei pe lângă care trecem zilnic dar nu-i vedem, un om al străzii. El spune că poezia a fost singurul său aliat în lupta cu frigul, cu ploaia şi, mai ales, în lupta cu frica sa cea mai mare, aceea că nu va mai fi niciodată un om, ci doar un „om al străzii“.

A scris sute de poezii în perioada cea mai neagră din viaţa sa. „Cred că durerea este cea mai mare sursă de inspiraţie. Nu vreau să par patetic dar de multe ori reuşeam să mă refugiez printre cuvinte şi parcă nu mai vedeam realitatea în culori atât de întunecate“, spune poetul. Acum, ajutat de asistenţii sociali de la Samusocial, o organizaţie care se ocupă de reintegrarea oamenilor străzii, şi în special de Elena Adam, coordonatoarea asociaţiei, viaţa sa prinde contur. Are din nou un acoperiş deasupra capului şi un loc de muncă stabil.

„Nu aparţinem nimănui, doar nouă înşine“

„Mi se părea ciudat să mi se spună «om al străzii» pentru că nu aparţineam străzii. Noi, oamenii, nu aparţinem nimănui, nici măcar părinţilor. Ne aparţinem nouă înşine. În perioada aceea, e drept, nu-mi aparţineam nici măcar mie“, a povestit Vali.

Bărbatul nu se fereşte să vorbească despre experienţa lui şi crede că perioada aceea este o lecţie de viaţă atât pentru el cât şi pentru cei care au timp să-l asculte. „I se poate întâmpla oricui să ajungă pe stradă dacă nu ţine cu dinţii de viaţa sa socială, de locul de muncă, de familie“, a mai spus Vali.

După Revoluţie, a fost disponibilizat de la TCM, acolo unde era mecanic d