Am trăit săptămînile trecute o experienţă-limită, despre care scriu, printre aceste biografeme livreşti, mai ales pentru că, în ultimii ani, foarte mulţi români au trecut prin ea: reabilitarea termică a vechilor blocuri comuniste. Cum blocul în care locuiesc – aparţinînd pe vremuri Ministerului de Interne – nu era deloc delabrat, dar adăpostea uneori, iarna, în anumite camere, temperaturi şi şuierături de-a dreptul siberiene, m-am bucurat. M-am bucurat aşa de tare încît m-am gîndit (în ciuda unor avertismente raţionale şi mature) să împuşc doi iepuri: în timp ce primăria vopseşte faţada, să facem acelaşi lucru în interior, să recondiţionăm vechiul parchet, să-i colorăm camera fiicei noastre în culoarea din Twilight (Bella’s room), cum îşi doreşte de cînd s-a lansat seria vampiristă... Ar fi trebuit să fie simplu, a fost însă o pură demenţă. Nu doar pentru că, de obicei, o dată cu antamarea lucrărilor începe şi marea ţepuială, zilnica hăituire, tocarea sistematică a nervilor, banilor, timpului. Astea-s lucruri y compris de cum ieşi pe stradă, în România. Nu doar pentru că între meseriaşul de pe schela de afară (care-ţi bate-n geam dimineaţa la 7, că tot te vede dormind prin fereastra fără perdele, apoi pe la prînz, pentru apă, sau spre seară, „să aranjăm ceva cu aerul condiţionat“) şi meseriaşul din casă care, în preajma prînzului, devine nervos şi fumează cît nu s-a fumat în casa asta nici cînd mai fuma cineva – între cei doi poţi înnebuni scurt şi definitiv. Nici măcar pentru că nimeni nu respectă înţelegerile iniţiale.

Marea porcărie a unei idei de felul ăsta, pe care o simţi direct în plexul solar, acolo unde se somatizează (cum scrie unul dintre cei mai interesanţi imunologi ai vremurilor noastre, Francisco Varela) umilinţa amestecată cu neputinţă şi furie, o intuieşti abia atunci cînd te trezeşti – toţi „meseriaşii“ au plecat, după săptămîni de demenţ