Refuzul constrângerii intelectuale, minimalismul etic şi efortul de adecvare a lucrurilor la propria lor natură sunt câteva elemente care ar putea contura un răspuns la această întrebare.
Participant rezervat la experimentul paideic patronat de Constantin Noica, Andrei Pleşu a fost un discipol care, cel puţin după cum este schiţat personajul în Jurnalul de la Păltiniş, îmbină respectul faţă de maestru cu reacţiile, e drept blânde, ale unui spirit rebel. Formarea intelectuală este un drum pe care maeştrii şi emulii pot fi acceptaţi doar temporar, pentru că, la capătul drumului, trebuie să fie identificată matricea unică şi irepetabilă a propriei personalităţi, neîncadrabilă în nicio şcoală şi în nicio categorie. Este un principiu pe care fostul discipol, ajuns maestru, nu-l va abandona. Colegiul Noua Europă probează această afirmaţie. Cei care au trecut pe acolo şi au avut apoi resursele necesare pentru a produce ceva important în spaţiul cultural sau / şi în spaţiul public nu seamănă unul cu altul, chiar dacă rafinamentul spiritual îi caracterizează pe toţi.
Ideea de judecată la capătul drumului, prezentă în planul performanţelor culturale, este teoretizată subtil şi convingător în ordinea etică. Această idee întemeiază minimalismul etic pe care îl profesează Andrei Pleşu în ceea ce scrie şi în ceea ce face. Nu ştim dinainte care vor fi consecinţele faptelor noastre. Ambiguitatea însoţeşte, odată cu căderea în lume, semnificaţia morală a acestor fapte. Nu de puţine ori, ceea ce pare corect sau, dimpotrivă, reprobabil din punct de vedere moral, înainte de săvârşirea lor, îşi poate schimba sensul după consumarea faptelor. Din perspectiva celui care ştie că trufia infailibilităţii este cel mai mare păcat al omului, pot fi reinterpretate acţiunile publice ale lui Andrei Pleşu din perioada postdecembristă. Cele care au fost privite ca bizare compromisuri s
