Fiecare om este o carte deschisă, fiecare cu povestea lui. Atunci de ce nu putem trata o carte ca şi cum ar fi un om, să încercăm să-i aflăm povestea şi să ne lăsăm pierduţi în amănunte? Şi asta nu cu orice fel de carte, dar cu cele care merită. Cînd eram de-abia un copil, am vrut să ascult poveştile, nu să le citesc eu însămi. Poate aş fi învăţat mai repede să citesc şi acum aş fi avut o viziune proprie asupra Scufiţei Roşii.

Apoi, în loc să citesc Creangă sau Eminescu, am preferat să citesc benzi desenate sau reviste cu Pokemon şi să-mi creez o lume imaginară în care nu mă recunoşteam. Poate acum aş fi fost în stare să scriu propriile amintiri din copilărie şi să picur pe o coală albă cîteva versuri pentru persoana iubită. Acum însă, cînd e vremea lui Hemingway şi a lui Dostoievski, încep să descopăr un univers care nu credeam că poate fi imaginat de cineva. Mă afund în carte şi găsesc acolo propriile trăiri şi gînduri. Dacă aş fi avut măcar un strop din talentul lor şi dacă aş fi avut viziunea lor asupra vieţii, aş fi fost foarte recunoscătoare, deci cum să nu citesc? Dar restul? Cine poate rezista tentaţiilor de acum? Cînd vezi în vitrină cărţile cu vampiri care rînjesc la tine şi teancul de reviste proaspete în ambalaj lucios, care te învaţă cum să-ţi găseşti sufletul pereche, eşti cuprins de tremurul de a fi à la mode şi uiţi de cărţile adevărate. Cu toate astea, nimeni nu se poate lăuda că a citit tot ce trebuie citit, pentru că niciodată nu poţi citi prea mult, dar măcar acele cărţi care au cu adevărat valoare nu trebuie să le ratezi, cum am făcut eu mult timp. De ce să cumperi Tolstoi cînd ştii sigur că nu-ţi răspunde la întrebările tale cu privire la contracepţie şi nici nu primeşti un rimel gratuit? Cine se mai gîndeşte la bibliografia pentru şcoală, la marii români care şi-au aşternut sentimentele pe hîrtie pentru noi cînd e mult mai „interesan