În faţa lui am înjurat prima oară de faţă cu tata. Belodedici tocmai ratase ultimul penalti din meciul cu Suedia. Tot în faţa lui am sărutat prima dată o fată: abia începuse să se prindă MTV-ul în România. Ani de zile mi-a fost tovarăş de nădejde, dar acum a venit ceasul despărţirii. Pe uşa din dos, am scos televizorul din viaţa mea.
A fost o vară proastă pentru televiziunile din România, care au intrat în epoca necrofagiei. Îşi hrănesc audienţa cu bilete suicidare, cu imagini apocaliptice infinit reluate ca în litania unui fanatic nebun şi cu vorbe lipicioase în dezbateri fără rost şi creier. Dar, deşi românii continuă să se uite foarte mult la televizorul-pubelă (conform ultimelor sondaje, 59% petrec zilnic cel puţin trei ore în faţa televizorului), apare încet un nou curent, ca o reacţie imunitară a unei societăţi îmbolnăvite.
Căci televizorul, aşa cum a ajuns el astăzi să fie, îmbolnăveşte. Desigur că sutele de studii care vorbesc despre asta nu vor fi niciodată foarte mediatizate pe micul ecran. Producătorii nu şi-ar pune singuri funia de gât. În Revista Americană de Psihiatrie Infantilă, un articol amintea studiile din ultimul deceniu cu tema „impactul televiziunii asupra copiilor şi adolescenţilor“. Concluzia era unanimă: „Efectele expunerii copiilor şi adolescenţilor la programele televizate sunt creşterea comportamentelor agresive şi violente, precum şi debutul accelerat al activităţilor sexuale“. Deşi studiile ştiinţifice sunt sanctificate pe micul ecran, arareori sunt difuzate cele care privesc însuşi efectul televiziunii-pubelă asupra populaţiei. Revista Americană de Medicină Preventivă scria, chiar în august 2010, că folosirea în exces a televizorului este strâns corelată cu un nivel scăzut de satisfacţie în viaţă.
De ce se întâmplă asta? Probabil că nimeni nu a explicat-o mai bine decât sociologul francez Pierre Bourdieu: „Unul di
