Despre reamanierea guvernamentala se discuta enorm, insa doar din acele perspective care denota primitivismul nostru politic fara de speranta.

In primul rand, de zile intregi, nu auzim si nu vedem decat socoteli politice meschine. Parca am discuta despre un imens joc de biliard: ce bila lovesti ca sa izbesti, de fapt, alta, ca sa sa impingi in buzunar bila cea mare, fara sa inregistrezi nicio pierdere si castig maxim.

Ce vrea tripleta, ce presiuni face fiecare filiala, cine sa incaseze pretul politic al asumarii esecului, cat deconteaza PD-L, cat UDMR, cine are cea mai mica/mare sustinere politica, asta e tot ce conteaza.

Se discuta exclusiv in termeni de imagine, de aburire a electoratului. Nu se discuta insa despre doua lucururi esentiale atunci cand discutam despre o remaniere: de ce este ea necesara, care sunt criteriile in functie de care e facuta si care ar urma sa fie diferenta intre cei inlocuiti si inlocuitori.

Premierul, cel care, teoretic, va decide aceasta remaniere a evitat subiectul cu cerbicie, ascunzandu-se dupa formula "remanierea se face, nu se discuta". Perfect adevarat ca vehicularea pana la saturatie a unor nume nu foloseste nimanui. Dar ceea ce ar fi trebuit sa discute premierul erau criteriile in functie de care ar urma sa fie evaluati ministrii.

Sa fie absorbtia fondrurilor europene? Sau poate reforma? Sa fie proiectele puse in aplicare? Sau aptitudinile de comunicare publica ar putea avea si ele un rol in aceasta evaluare? Criteriile acestea sunt de interes public pentru a convinge electoratul daca este vorba despre o remaniere serioasa sau despre o simpla mascarada.

Pentru ca, si asa ajungem la cheia intregii probleme, unul dintre motivele pentru care remanierea este aboslut necesara il reprezinta nevoia de recuperare a imensului deficit de incredere in actul guvernament