Trebuie să reparăm acoperişul. De câteva săptămâni doar despre asta se vorbeşte în bloc. Eu una, când am auzit, am intrat în panică. Ştiu ce cheltuială presupune o asemenea lucrare - ar fi a treia în cei 8 ani de când locuiesc aici. Şi la fel de bine ştiu că, de data aceasta, efortul va fi enorm. Am încercat să vorbesc la administraţie.
Am încercat să le spun că e criză, că veniturile au scăzut dramatic, că fiecare încearcă acum doar să supravieţuiască. Că această reparaţie, nechibzuită din vreme, va da peste cap bugetele multor familii. Am încercat să le sugerez că ar fi bine să amânăm pentru anul viitor şi să încercăm din vreme să strângem banii, puţin câte puţin. Am încercat să îi avertizez că o asemenea intervenţie, odată începută trebuie imediat achitată, că acest efort la început de toamnă, neplanificat, s-ar putea răsfrânge periculos asupra datoriilor la întreţinere şi că, în miez de iarnă, ne-am putea trezi fără căldură şi apă. Au rămas neclintiţi.
"Trebuie să reparăm acoperişul. Ne-au reclamat", a fost singurul răspuns. Cum, cine, greu de înţeles, la etajul VIII, de ceva ani, nu mai locuieşte nimeni. Au plecat şi au lăsat în urmă datorii de zeci de milioane. Administratorul se disculpă: "Le-am pus somaţii în cutia poştală", dar cum ei nu vin pe acasă cu anii, n-au cum să afle despre existenţa lor. Şi, atunci, întreb şi eu, dacă nu au mai trecut pe-acasă, de unde ştiu că le plouă?! Iar dacă, totuşi, au trecut, cum de n-au văzut somaţiile!? Mi se pare absurd.
De acord, cheltuielile într-un bloc se împart în mod egal între locatari şi, legal şi moral, suntem datori să contribuim fiecare la orice lucrare efectuată în imobil. Ei, însă, de ani de zile nu mai fac parte din acest "noi", n-au mai contribuit de ani de zile la întreţinerea clădirii, de la la an tot mai costisitoare. La plecare au tras uşa după ei, lăsând în urmă restanţe uri
