"Cu cît turma este mai turmă, cu atît păstorul este mai singur. Trebuie ca, din cînd în cînd, o oaie să se rătăcească pentru ca o singurătate să vină să vorbească singurătăţii lui.“ (Gustave Thibon, Ignoranţa înstelată, Humanitas, 2003, p. 233
Nu este suficient să te aliniezi. Trebuie să te aliniezi păstrîndu-ţi, intactă, singurătatea. Alinierea fertilă, autentică, liberă cade în disciplină anonimă, în spirit gregar, dacă nu lasă mereu deschisă perspectiva evadării, a desprinderii. Dacă nu-şi menajează potenţialul de nealiniere. Orice comunitate trăieşte, cu alte cuvinte, din riscul constant, asumat clipă de clipă, al disoluţiei, din capacitatea ei de a ţine în frîu, fără să-l anuleze, instinctul rătăcirii. O comunitate din metabolismul căreia acest risc a fost definitiv evacuat devine un conglomerat mineral, cadavrul unei solidarităţi factice. Comunitatea mişcătoare, vie, policromă, comunitatea adevărată (nu cea instituită prin dictat ideologic sau prin şantaj intelectual) e comunitatea întemeiată pe ipoteza fiului risipitor: o comunitate din care poţi pleca şi la care te poţi întoarce. În mod paradoxal, conducătorul comunităţii nu are decît de cîştigat de pe urma „disidenţilor“ ei. Abia în contact cu tendinţele „apodemice“, adică centrifugale, ale subordonaţilor săi, el devine necesar şi legitim. E ceea ce nu înţelege autoritarismul, mereu preocupat de egalizarea reacţiilor, de extirparea oricărei specii de singurătate. Adică a oricărei manifestări de viaţă interioară. Se preferă solidarităţii înregimentarea. Şi se defineşte loialitatea drept supunere oarbă.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile În plan teologic, nu există comunitate şi comuniune (adică „praznic“ cu tăierea viţelului celui gras) decît în corelaţie cu recuperarea unei transgresiuni, cu învierea unui mort. Altfel spus, ali
