● Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Editura Paralela 45, 2010.

Livius Ciocârlie este, probabil, cel mai original diarist din întreaga noastră literatură. Majoritatea cărţilor sale sînt, în fond, jurnale, un gen aproape la fel de proteic precum romanul, conturînd imaginea unui proiect scriptural autobiografic pe termen lung, singular la noi, şi prin formulă, şi prin amploare. Nu ştiu dacă scriitorul şi-a propus acest lucru în mod explicit, cert e că a reuşit să facă din el însuşi un adevărat personaj, unul aproape independent de interesul biografic, iar din jurnal – un fel de autoficţiune în foileton. Împreună cu De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri (2001) şi Despre bătrîneţe şi moarte în mileniul trei (2005), această Carte cu fleacuri alcătuieşte un triptic al bătrîneţii, a cărei abordare devine, în timp, tot mai directă şi mai personală.

Întîlnim aici acelaşi personaj devitalizat, letargic, retractil, incomodat şi chiar obosit de dinamica şi diversitatea realităţii, ferindu-se de orice angajament, eschivîndu-se de la orice obligaţie, evitînd „să dea socoteală“, fără chef de a munci, căci mereu nemotivat şi indecis, care-şi declamă deopotrivă nepriceperea şi lipsa de apreciere faţă de sine. Cum îşi derogă orice responsabilitate şi faţă de sine, şi faţă de ceilalţi, preferînd să rămînă un organism al intermediarului, undeva la limita indiferenţei civice, eul diaristic al lui Liviu Ciocârlie este un antimodel simpatic. Aparent lipsit de ambiţii, oricum satisfăcut cu sine („secretul seninătăţii mele: am ce îmi trebuie, nu-mi doresc ce n-am“), delăsător harnic, dar comod pînă la trîndăvie şi apatic spectator al propriei vieţi (din perspectiva lenei, pînă şi boala e reconfortantă), trăind cu voluptate gratuitul, hazardul şi lentoarea, aflat permanent în căutarea repaosului, nostalgic şi avid după discreţie, anonimat şi insignifianţă, timid şi