Un act normativ adoptat recent în aplicarea unor norme comunitare în materie de servicii financiare a iscat o dezbatere emoţională pe un subiect la modă în ultimii doi ani şi care face prima pagină a celor mai cunoscute şi populare publicaţii economice privind creditul şi costul banilor (rata dobânzii) în România. Pornindu-se de la premisa (preluată din mediile occidentale şi politizată!) că băncile ar fi generat criza financiară şi recesiunea economică, nemultumiţi de toate categoriile, cărora pe nesimţite le scad veniturile şi le cresc costurile, au găsit soluţia miraculoasă: dacă ar scădea nivelul dobânzilor bancare, atât populaţia, cât şi companiile nu ar mai avea nicio problemă.

Şi asta pentru că este mai greu să te uiţi în ograda proprie şi să găseşti soluţii de restructurare a producţiei şi să recalibrezi vânzările astfel încât costurile şi veniturile să fie cel puţin în echilibru. Banii sunt un alt factor de producţie ca şi materia primă, utilităţile, forţa de muncă etc care trebuie luaţi în calcul la preţul (dobânda) specific format pe piaţa locala (RON) sau pe piaţa internaţională (EUR) ca orice factor de producţie sau consum. Băncile sunt intermediari financiari care urmăresc la rândul lor realizarea aceluiaşi echilibru între costuri şi venituri ca orice activitate economică.

Actul normativ mai sus amintit (Ordonanţa 50/2010), bine-venit de altfel, urmăreşte în primul rând crearea unei pieţe transparente pe piaţa serviciilor financiare şi informarea corespunzătoare a "consumatorilor" de credite asupra tuturor costurilor afererente pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, sustenabilă, într-o piaţă competitivă. Simpla evidenţiere a costurilor financiare detaliate poate identifica anumite elemente nejustificate (furnizorii care nu-şi justifică aceste costuri pur şi simplu nu vor mai avea clienti), dar care pot fi elimi