Problema investiţiei de la Roşia Montană este că a început româneşte, adică prost.
Nu am fost niciodată la Roşia Montană, nu am fost niciodată în Noua Zeelandă. Detest fundamentalismul ecologist cu aceeaşi măsură cu care dispreţuiesc antreprenoriatul de cumetrie şi de şperţ. Prin urmare, nu am niciun drept să vorbesc despre mine de aur şi despre cianuri, aşa că dau cuvântul celor avizaţi.
Au început să apară primele impresii de călătorie ale jurnaliştilor care au făcut deplasarea în Noua Zeelandă, la invitaţia firmei Roşia Montană Gold Corporation. Cel mai harnic s-a dovedit a fi cel mai leneş dintre ei, Doru Buşcu, în Academia Caţavencu. El descrie acolo cu minuţiozitate boala de care suferă poporul neozeelandez: ecologism cronic. „Ţi se verifică tălpile şi, dacă nu sunt destul de curate, cineva în uniformă îţi spală pantofii". Măi, să fie... Un tânăr din Cluj, de asemenea participant la business-trip, îl confirmă: „Pantofii mei de golf au fost scoşi din bagaj şi curăţaţi complet de firişoarele de iarbă şi firimiturile de noroi rămase în crampoane de la ultima mea deplasare la Pianu de Jos, jud. Alba".
Sursele au mai relatat o serie de alte excese ecologiste ale poporului neozeelandez, urmate de inevitabila concluzie: dacă acolo, printre ţicniţii ăia, e posibilă existenţa unei mine care foloseşte tehnologia cianurilor, înseamnă că totul e ok, poate fi demarată şi investiţia de la Roşia Montană. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Prima problemă a investiţiei de la Roşia Montană este că a început româneşte, adică prost. A adus-o din Canada, acum vreo 10 ani, un anume Frank Timiş, român oploşit prin Australia, căruia i-au fost suficiente câteva luni ca trecutul său ceţos să-i atragă eticheta de „controversat". A insistat el cât a insistat, apoi, aparent, s-a retras, dar afacerea tot româneşte a continuat. Oficialii companiei au afişat ostentativ un munte
