În vremuri de demult, moartea era prezentă mai abitir decît astăzi. Sărăcia norodului îi accentua vizibilitatea, căci de murit nu-i mare filozofie, îngropăciunea îi miza, şi sărindarele, şi riturile alea funerare, şi… Uliţele, maidanele, şanţurile ascundeau deseori cadavrele celor rătăciţi în viaţă; cerşetori, vagabonzi sau doar calici care „adormeau“ pentru vecie uneori pe cîmpuri, alteori pe la porţile unora. Or, proximitatea urît mirositoare a morţii nu-i lucru’ tocmai dorit. Şi atunci apare aşa… un obicei: plimbarea mortului prin mahala pînă cînd mahalagiii sau sătenii (după împrejurări), de voie, de nevoie, pun acolo un bănuţ, un colac, o lumînare, o scîndură de coşciug, un cui, ceva – astfel încît cel jumătate plecat să poată fi îngropat creştineşte, cu o cruce la cap şi să plece de tot. Obicei cam barbar, ce-i drept, şi tot urît mirositor, deloc plăcut privirii, deloc bun pentru sănătatea norodului. Obiceiul dădu însă roade: sărac şi bogat ajung să se perinde prin comunităţi, unii pentru că nu pot altfel să pătrundă în lumea de dincolo, alţii pentru că vor să moară în fală aşa cum au trăit. Cam „rea“ această cutumă, şi cam „necuvioasă“, şi ne cam „rîd neamurile“ – zice Antim Ivireanul (1713) –, mai ales atunci cînd umbli cu mortu’ prin mahala, zile şi zile, după pomeni şi mile. Şi atunci, mitropolitul constituie un fond pentru ca fiecare sărac, fiecare săracă să-şi găsească totuşi somnul de veci „undeva“, să aibă totuşi parte de o moarte creştinească, cu lumînări şi pînză, cu slujba de pogrebanie, cu liturghii şi sărindare. Dar Bucureştiul e mare, Valahia – şi mai mare, sărăcia – la fel de mare, sac fără fund să fie pentru a îngropa toată calicimea ţării. Şi mortu’ s-a tot plimbat prin sate şi mahalale…

Zi toridă de august, 2009. Miroase urît în oraşul toropit de căldură. Vacanţa a aşternut o linişte încinsă cu iz de asfalt topit, de pepene uitat la