S-au împlinit 20 de ani de cînd incontestabilul conducător al Irakului, Saddam Hussein, a invadat Kuweitul. În urma acestui fapt a rezultat prima criză internaţională, post-Război Rece, o criză care, în mai puţin de un an, a dus la eliberarea Kuweitului şi la restaurarea guvernului său. Toate acestea au fost posibile cu preţul unor costuri umane şi economice modeste în comparaţie cu coaliţia multinaţională realizată de către preşedintele George H.W. Bush. De atunci, Statele Unite au folosit forţa militară de mai multe ori, pentru o serie de scopuri. Deci, întrebarea logică este: ce putem învăţa din primul război cu Irakul, unul perceput la nivel extins, atît ca succes militar, cît şi dimplomatic?

O lecţie importantă decurge din raţiunea războiului. Una înseamnă să modifici comportamentul unui stat dincolo de graniţe, dar cu totul altceva înseamnă să modifici ce se întîmplă pe teritoriul altei ţări. Scopul războiului din Golf, care a durat între 1990-1991, a fost de a inhiba înarmarea agresivă a Irakului, fapt ce a intrat în contradicţie fundamentală cu respectarea suveranităţii, cea mai importantă regulă care guvernează în zilele noastre relaţiile între state. Odată cu expulzarea forţelor militare irakiene din Kuweit, în 1991, Statele Unite nici nu au marşăluit spre Bagdad pentru înlocuirea guvernului, şi nici nu au rămas în Kuweit pentru a impune acolo democraţia.

Războiul din 2001 contra Afganistanului şi cel din 2003 contra Irakului au fost cu totul altfel. Ambele intervenţii au căutat să elimine guvernele în exerciţiu, şi amîndouă au reuşit ce şi-au propus. Opinez că eforturile contra Afganistanului au fost justificate (răsturnarea guvernului taliban care a susţinut atacurile teroriste din 11 septembrie), dar nu şi cele vizînd înlăturarea lui Saddam Hussein.

Dar, indiferent de poziţia cuiva referitoare la aceste probleme, este incontesabil