Multă vreme, PD-PDL şi-a făcut o mândrie şi un element "de brand" din faptul că e un monolit disciplinat şi eficient. Aveam de-a face, zi de zi, cu un adevărat cor de aplaudaci ai tezelor lansate de Traian Băsescu. Când, ici şi colo, foarte rar, apărea vreo idee diferită sau vreo îndoială oarecare, urma imediat excluderea. Până când nu s-a mai îndoit nimeni din partid, toată lumea a stat drepţi.
Acum avem de-a face cu o realitate diferită. Există voci care au trecut, în fugă, de la monolitism la haos. PDL a devenit un adevărat exemplu de polifonie politică. Mai mult, există analişti care se chinuiesc să ne convingă că, în acest partid, se luptă acum "reformatorii" cu "conservatorii". Serios?
Această împărţeală simplistă, cu conservatori şi reformişti, e una dintre modalităţile în care ziariştii de pretutindeni (inclusiv Tomita Galladache), care nu ajung să înţeleagă în profunzime un fenomen, îl explică totuşi publicului într-o manieră uşor de digerat, bazată pe şabloane. Ea îmi aduce imediat în minte şi împărţeala tradiţională a UDMR-ului, în "moderaţi" şi "extremişti". Înaintea oricărui congres important, extremiştii se agită, fac valuri şi mereu ne bucurăm că de câştigat câştigă "moderaţii", aşa cum te bucuri la finalul unui western, când pistolarul cumpătat câştigă partida şi fata cea mai frumoasă din oraş.
Unde au fost până acum "reformiştii" din PDL? Cred că e o întrebare care merită pusă. Pentru că nu avem de-a face cu oameni intraţi în partid în ultimele luni. Unii dintre ei... Nici cu o mişcare febrilă a organizaţiei de tineret. Brusc, au devenit reformişti parlamentari naţionali şi europeni şi activişti cu o veche experienţă a supunerii. Nici unul din aceşti oameni nu a spus o vorbă în 2009, când Emil Boc toca banul public la vreme de criză pentru ca Traian Băsescu să fie reales în tihnă. Toţi au tăcut chitic când, în primele
