20 august. Nu-mi dă pace şi se ţine după mine imaginea unui inginer şef de lot la construcţia Casei Poporului care, la capătul unei obişnuite vizite răvăşitoare de lucru a lui Ceauşescu pe şantier, i-a spus şoferului său: „Gogule, du-mă acasă să pot face un infarct liniştit“.

21 august. Exact acum 42 de ani, cam la orele astea din preajma prînzului, am alergat cu (poate el nu-şi mai aduce aminte, eu da...) Radu Penciulescu, din barul „blocului Turn“ unde sorbeam o cafeluţă neagră, pînă în piaţa Comitetului Central de unde se auzea un vuiet fără precedent. Ne-am pierdut în mulţimea care-l aclama pe Ceauşescu pentru ceea ce nu-i mai fusese dat să audă: înfierarea Uniunii Sovietice şi a ţărilor din Pactul de la Varşovia care atacaseră – spre „ruşinea“ întregului lagăr socialist – Cehoslovacia. Cîteva zile s-a trăit în Bucureşti – conform unei metafore a nu ştiu cui – ca într-o nebunie a unor scăpaţi din lagăr. Am fost convocaţi – toţi membrii Uniunii Scriitorilor, comunişti, necomunişti şi chiar anticomunişti –, pe stadionul Tineretului, să ni se facă instrucţia militară, să ni se încredinţeze obiective defensive în cazul unui atac asupra Bucureştilor; ostaş instruit, cu armata făcută la cai şi la artilerie, mi s-a repartizat o fereastră a Casei Scriitorilor cu deschidere spre Calea Victoriei. Prieteni buni şi foarte buni s-au înscris cu avînt curat în Partidul Comunist, eu nu i-am urmat. În 4-5 zile, minunea s-a liniştit. „Ei“ n-au venit, eu n-am intrat în partid. De ce? De 42 de ani, încerc o explicaţie care să nu fie lăudăroasă, dar nici laşă, cît mai indiferentă la presiunea oportunismelor politice. Înainte de ’89, am formulat-o o singură dată, în clar-obscur, fără teamă, dar în şoaptă, la urechea unei femei iubite, după o lungă îmbrăţişare de amiază, cînd tot ce discuţi – precum zice o poveste orientală – sînt prostii. Nu era cazul nostru: ea îmi ceru să